Iertaţi-mă! N-am ştiut că aşa o să arate viitorul vostru

Orașe de fier şi beton, maşini zburătoare, nisip. Oameni mergând grăbiţi spre muncă, fiecare cu câte un copil, doi, de mână. Copii care au la ei obișnuitele tablete şi poartă în urechi căști la care ascultă cărţi. Nu lipsește nici mini tubul de oxigen portabil, care ajută la o respiraţie mai sănătoasă. Astea noi sunt mai performante, oferă mai multă autonomie şi, zice Bunicul, aerul din ele are aprope acelaşi gust precum cel din copilăria sa. A curat! Dar Bunicul e bătrân şi copiii nu mai ascultă demult poveștile lui despre copilărie.

Ei trăiesc în lumea asta nouă, post Trump, post Putin, post nu mai ştiu cum naiba îl chema pe chinezul ăla cu industrializarea în masă. Noroc cu ei, altfel părinţii n-ar fi avut locuri de muncă. Ei au făurit viitorul nepoţilor. Părinţii au mult de muncă şi aproape nu mai există şomaj. E normal să munceşti pentru că, oricum, nu prea ai mare lucru de făcut. Bunicul poveşteste că el, în copilărie, mergea la pescuit. Cică lega de un băţ din lemn o chestie pe care apoi o arunca în apă şi peştii veneau la el. Peştii acum se găsesc la cutii şi copiii, oricâtă imaginţie ar avea, tot nu pot înţeleg cum de atunci erau peşti în apă. Acum, în apă se revarsă dejecţii de la uzina tatei. Au spus politicienii că apa nu produce bani, aşa că o transformă în groapă de gunoi.

Cică înainte pe cer era soare şi răsărea în fiecare zi. Şi nepoţii îl văd uneori, dimineaţa, când bate vântul tare, când nu vine o furtună de nisip, când se împrăştie fumul de la maşini, se vede pe cer o chestie portocalie. „A ieşit soareleeee!” aşa strigă mama, dar până ajung copiii, el dispare. „Lasă, zice ea vorbind la telefon, o să-l vedeţi altădată, bine că avem lumină pe străzi. Asta însemnă tehnologie”, spune ea continuând să vorbească la telefon.

Uneori, Bunicul se apucă de plâns şi îi vine cheful de povestiri şi regrete. Le spune nepoţilor că odată erau copaci, din ăia de lemn, cum avem noi mobila în casă, nu din plastic ca în parc. Că ei aveau frunze verzi, că stătea pe iarbă la umbră (habar nu au nepoţii ce-i aia), că asculta păsările cântând în ei, că mergea călare pe cai din ăia vii, nu împăiaţi ca la noi în muzeu. Că ploua şi era fericit să stea în ploaie. Cică părinţii lui îl lăsau să stea în ploaie, azi mama le spune nepoţilor să se ferească de apa aia neagră ce pică din cer. E toxică! De aia şi iarba e acum artificială. E mai bine aşa, zic părinţii, nu te mai murdăreşti pe picioare. Oricum, prin şosetele anti nisip nu intră nimic. Şi mai zice Bunicul că, după ploaie, pe cer ieşea ceva ciudat, cu multe culori. Curcubeu îi spune el. Azi, pe cer zboară doar avioane. E trafic mare pentru că industria merge, produce mereu.

Cel mai tare Bunicul e trist de Crăciun. Atunci când nepoţii împodobesc Bradul electronic, pe el îl apucă melancolia. Le spune poveşti despre iarnă, despre zăpada albă ca zahărul, care era rece şi acoperea pământul şi toţi se jucau prosteşte în ea. Atunci când vorbeşte despre copilăria lui, Bunicul se duce la nepoți şi le spune „Iertaţi-mă! N-am ştiut că aşa o să arate viitorul vostru”. Apoi se duce la culcare să viseze urşi şi cerbi, iarbă şi copaci, zăpadă şi fluturi, prostii din trecut! Copiii nu se culcă încă, se joacă pe tablete, părinţii vorbesc la telefon. Ceasul e 12 fără zece, dar nimeni nu ştie dacă e zi sau noapte.

Pe Florin îl găsiți și aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.