Stătea ca pe ghimpi, aşteptând un telefon care nu mai venea. Se frământa pe scaun, se ridica, privea întruna pe fereastră, deşi nu putea să vadă decât clădirea de alături. Noroc că nu era vânzoleală la birou. Câte un coleg mai băga din când în când capul pe uşă, să întrebe ceva, dar atât. Era obosită si tulburată, și nici nu ştia ce le răspunde.
”Ce-am făcut?”, îi răsuna în urechi. Oricât de mult s-ar fi străduit, tot nu găsea un răspuns. Măcar dac-ar fi sunat telefonul…Poate s-ar fi lămurit cumva. Îi promisese că o caută. După tot ce fusese azi-noapte… O durere surdă îi cuprindea tâmplele, avertizând-o: ”Nu se mai poate! Hotărăşte-te odată!”. Se simţea deja ca într-o capcană. ”Gata, gata!”, aproape strigă. ”Am să-i spun diseară!”
Era cu el de câţiva ani. Îl iubea… sau cel puţin îl iubise până de curând. Fusese primul ei bărbat. Locuiau împreună de mult și toată lumea se aştepta să-i vadă căsătoriţi. I se dăruise cu toată fiinţa ei. Și el părea că o iubeşte. Totuşi, de la un timp, ea simţea că ceva îi scapă. Ceva nelămurit, de parcă o ameninţare fără nume plutea peste dragostea lor. Auzise de câteva ori niște zvonuri. Vorbe, priviri, nimic concret. A devenit mai atentă. A încercat chiar să-l urmărească în vreo două rânduri. Degeaba. Nimic. Şi totuşi, sentimentul acela ciudat nu-i dădea pace. Până într-o zi…
… ”Nu mai pot! N-am avut puterea să-ţi spun în faţă, dar nu mai pot aşa. Trebuie să alegi. Gândeşte-te bine și nu mă mai căuta, dacă te hotărăşti să rămâi cu ea. Am să înţeleg…” Găsise, în sfârşit, ceea ce căuta. Lacrimile o împiedicau să mai citească, iar hârtiuţa aceea căzută dintr-un buzunar, parcă îi topea degetele…
Asta fusese atunci, în urmă cu ceva timp. Nu i-a spus nimic lui, a aşteptat să vadă ce va face. Şi-a înghiţit suferinţa, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. El era acelaşi, nimic nu se schimbase. Dar ea… Îi spusese noaptea trecută că va dormi la o prietenă; se apropiau nişte examene si trebuiau să înveţe. N-au mai învăţat. Au mers în oraş. Cu prietenii prietenei. Și cu unul dintre ei, în mod special… De la el s-a dus direct la serviciu, dimineaţa. Când a ajuns acasă, la sfârşitul zilei, s-a descălţat și i-a spus, din uşă: ”Te-am înşelat.” El a privit-o mirat: ”Te cred, eşti obosită, dar e nevoie să baţi câmpii?”. Ea stătea acolo, în picioare, şi continua să vorbească: ”M-am culcat cu un bărbat, aseară”. Puţin îngrijorat, a început să zâmbească prosteşte: ”Nu cred. Glumeşti”. ”Nu glumesc. Dar am vrut să ştii şi tu.” ”Curvă!” a urlat, repezindu-se la ea. S-a răzgândit și a ieşit ca o furtuna, trântind uşa. Rămăsese ca proasta, uitându-se după el și râzând încetişor.
Se înnegurase deja când el s-a întors. A luat-o în braţe și a început să plângă: ”Iartă-mă, te rog. Te iubesc! Nu pleca…” În clipa aceea a eliberat-o. Nu mai era nevoie să-şi pună întrebari. Fiindcă vorbele lui veneau cu o clipă mai târziu. Nu mai aveau ce să repare. Focul arsese și în sufletul ei nu mai era decât cenuşă. Și nici o pasăre Phoenix…
Nu l-a părăsit atunci. Îi era milă de el când îl vedea cum îi cerşeşte dragostea. Şi se simţea mai iubită decât oricând. Nu se mai îndoia de iubirea lui. Toate ce şi le dorise de la el atâţia ani i le dădea acum fără să clipească. Dar ea nu mai putea primi nimic, oricât ar fi încercat. Prinsese gustul aventurilor. Gust de ”altceva”. Nopţi întregi pleca de acasă, în căutarea acelui ”ceva” nelămurit. Poate a unei noi iubiri. Poate a unui trup nou. Nu mai putea nici ea să schimbe ce simţea acum. Nu mai era aceeaşi. Și cu cât pleca mai mult, cu atât el o iubea mai mult. Apoi, l-a întrebat într-o zi, obosită de toată mascarada: ”Tu nu-ţi dai seama că nu mai eşti în mine? Ce cauţi, de fapt? Nopţile nu mai sunt pentru noi.” ”Nu-mi pasă de nopţi. Dimineaţa, când îţi aud paşii spre casă, îmi închipui că eşti din nou a mea. Mi-e de ajuns. O să iubesc eu pentru amândoi…”
Ce tristă poveste, femeie! Să găseşti iubirea adevărată atunci când nu mai ai ce face cu ea! Iar tu, bărbate, să n-o iubeşti cu adevărat decât atunci când nu mai e a ta… Ea, curva…
Pe Aurelia o găsiți și aici.
Citiţi şi
Despre idealism și bunele, dar nepracticele lui intenții
“Doamne, nu am înțeles niciodată de ce. Acum înțeleg”
Scrisoare către Svetlana Aleksievici
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
