Când era mic, nepotul meu primea, mai ales în preajma Crăciunului, tot felul de dulciuri de la musafiri. Așa că bufetul din bucătăria mamei devenise arhiplin de figurine din ciocolată. De la Moși Crăciun de diferite dimensiuni, până la oameni de zăpadă din ciocolată albă, cu obraji rozalii, care priveau zâmbitori de pe după celofan.
Soră-mea simțise că se întâmpla ceva straniu, întrucât băiețelul era mare amator de ciocolată:
– Darius, cum de nu ai mâncat deloc din dulciurile primite?!
Copilul mai aruncă o privire spre bufetul unde simpaticile figurine ședeau aliniate:
– Cum aș putea să le mănânc?! M-aș simți un criminal…
Fiind de față, m-am uitat și eu la ele, la băiat, la soră-mea care-l privea perplexă și am izbucnit în râs. Așadar ăsta era misterul: figurinele de ciocolată erau prea bine sculptate, prea expresive, astfel că nepotului meu nici prin cap nu-i trecea să se atingă de ele.
Soră-mea a găsit soluția salvatoare: a început să le rupă, pe ascuns, și apoi îi oferea copilului câteva bucățele. Darius mânca, cu poftă, neaflând vreodată cum dispăruseră, pe rând, până după Revelion și ultimii oameni de zăpadă zâmbitori.
M-a amuzat și m-a impresionat totodată atunci sensibilitatea asta, pe care nu i-o bănuisem.
Mi-am amintit că și eu, pe când eram de vârsta lui, adică pe la vreo cinci ani, de cum realizasem de unde provine friptura din farfuria mea, am decis, spre surprinderea întregii familii, să nu mai mănânc carne. Motivele erau aceleași ca ale nepoțelului meu de acum. Ba încă, chiar mai justificate. 🙂
Abia prin clasa a V-a am început, la insistențele mamei, să mai mănânc puțină carne. Deși, de câte ori aveam ocazia, renunțam la ea cu bucurie.
Ca să n-o mai supăr, însă, luam la școală pachețelul cu șnițel de porc, de care se bucura mai degrabă colega mea de bancă, întrucât primea zilnic una dintre feliile de pâine și carnea în întregime, în timp ce eu mâncam cu poftă amestecul de ou cu făină desprins de pe șnițel, cu cealaltă felie de pâine.
Am refuzat însă mereu să mănânc din porcul sacrificat de tata la țară, spre uimirea, dezamăgirea și chiar iritarea lui. Pe când toată lumea, familie și numeroși musafiri, îi lăudau abilitățile gastronomice desăvârșite, materializate în (se pare) cei mai buni cârnați, caltaboși și alte specialități tradiționale, așezate de mama pe masa de Crăciun, eu le ocoleam cu mare grijă.
Dacă deja nu mai eram vegetariană, tatei îi era imposibil să înțeleagă de ce nu mănânc din porcul lui de Crăciun. Încercasem, fără succes, să-i explic că îmi imaginam chinurile prin care trecea bietul animal, așa că nimeni și nimic nu mă putea îndupleca să mă răzgândesc.
Sigur că îi era greu să înțeleagă. Tata crescuse la țară. Încă de când era mic, acest obicei al sacrificării porcului era un ritual, prilej de mare bucurie pentru săteni, chiar și pentru copii.
Unde mai pui că tata era criminalist, pasionat de meseria lui. Așa că îi era absolut imposibil să-mi înțeleagă astfel de sensibilități legate de animale, când el avea de a face deseori cu adevăratele orori comise de oameni.
Știam că își dorise să fiu băiat. Intuisem asta, deși el nu mi-ar fi spus-o niciodată. Mă frământam chiar uneori și mă gândeam că poate și sensibiltățile astea ale mele (care văzusem eu bine nu-i erau pe plac) veneau tot din faptul că eram fată. Țin minte că, odată, am încercat să-l “consolez” pentru faptul că nu eram băiat și i-am propus să mergem împreună la un meci de fotbal, pe stadion. Tata a fost cât se poate de mirat, dar și bucuros, de propunerea mea. Aveam șase ani și nu-mi putusem închipui ceva mai „băiețesc” decât un meci de fotbal.
Am fost tare încântată de planul meu. Fiind, însă, o zi caniculară de vară, am făcut o insolație de toată frumusețea, așa că după prima repriză, aproape leșinată fiind, tata m-a luat acasă. A fost ultima oară când am încercat să fiu băiat. 🙂
*
– Cât de dulci sunt mielușeii! exclamă Darius, într-o primăvară, văzând la televizor o reclamă cu un miel pufos. N-aș putea niciodată să mănânc un biet mielușel!
Eu îl privesc cu duioșie. Și totuși, mă gândesc că “îi dă mâna” să se jure că n-ar mânca miel, atâta timp cât știam sigur că ura mirosul fripturii de miel pe care o pregătea mama de Paște.
– Bine, și purcelușii sunt scumpici, continuă. Ce păcat că sunt așa de buni! conchide el, cu un aer vinovat care, recunosc, mă face să izbucnesc în râs.
*
Tata se obișnuise, spre dezamăgirea lui, să participle singur la rituarile de la țară, de sacrificare a porcului. Experiență pe care nu o regretam deloc, dar pe care mi-a fost dat s-o trăiesc, pe jumătate.
Vecinii bunicii mele materne, deși locuiau la oraș, creșteau în fiecare an un porc. Iar într-o iarnă am fost și eu invitată de nepotul lor, cel mai bun prieten al meu la vremea aia, la “pomana porcului”.
M-am dus, că habar n-aveam ce înseamnă. Și, de cum am intrat pe poartă, am rămas oripilată de imaginea băiețelului care era în culmea fericirii, călare pe porcul deja asomat. N-am fost în stare să privesc decât din spate, dar fusese suficient să-i remarc codița răsucită a bietului Ghiță, pe care n-aveam să-l mai aud de-acum, pe după gard, guițând fericit sau plescăind pofticios… lăturile.
M-am scuzat respectuos și m-am retras de urgență de la „petrecerea” unde vecinii, veseli, se încălzeau cu țuică fiartă, pregătindu-se să pârlească șorici.
– Ce obicei odios! aș fi exclamat dacă, la vârsta de șase ani aș fi cunoscut cuvântul ăsta. Ce barbarie! aș fi continuat. Probabil că nu cunoșteam încă astfel de cuvinte, dar vă asigur că înțelesesem exact ce exprimă. Și, sincer, nici până în ziua de azi nu mi-am schimbat părerea…
*
În ciuda neajunsurilor noastre, mărturisesc că îmi iubesc poporul. Mi-am dat seama de asta, poate mai ales în anul când am locuit la Roma. Și mi-au lipsit al naibii de mult „miștocărelile” noastre. Vaietele noastre legate de noi înșine, pe care doar noi avem voie să le rostim. În niciun caz vreun străin.
Iubesc rădăcinile noastre dacice. Dar și romane. Ba chiar influențele slave. Îmi plac tradițiile și obiceiurile noastre.
Consider că putem “să ne spălăm rufele murdare între noi”, cât avem poftă. Și chiar o facem. Cu umor. Nu-mi place însă când suntem vorbiți de rău de alții. Când suntem discrimnați.
Iar dacă zilele astea am fost și eu mâhnită, ca tot românul, că n-am fost primiți în Schengen din cauza austriecilor, am ajuns totuși să dau dreptate azi unor străini.
Mărturisesc că mi-a înveselit ziua imaginea difuzată la știri, în care un porc gras și rozaliu mergea agale, “escortat” de către niște jandarmi francezi, mai ceva decât un cancelar. 🙂 Bietul Ghiță fusese salvat de la sacrificare, fiind smuls din mijlocul grupului de români care pesemne că-i pregăteau… pomana.
P.S. Iar n-o să mai mănânc șnițel…
Ramona este autoarea cărții Nu mai caut succesul.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ultima șoaptă de zăpadă, întâiul gând de ghiocel
Horoscopul Anului Chinezesc 2025, anul Șarpelui de Lemn
Spiridușul din bradul de Crăciun
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
