Ne felicitam prin mesaje de Crăciun, de Anul Nou și de Paști. Nu-i spuneam „La mulți ani” de ziua lui, pentru că el o uitase pe a mea. Nu o făceam din răzbunare, însă nu aș fi vrut să creadă ceva mai mult. Mi se părea acea politețe rece pe care o împărtășeam mai rea decât ura, mai rea decât tăcerea. O indiferență parșiv camuflată. Dar nu mă deranja. Și ăsta era un semn bun, credeam eu.
De la despărțire nu-i mai auzisem vocea și rana pe care mlădierile sale obișnuiau să mi-o provoace era aproape cicatrizată. Aproape. Căci așa se întâmplă mereu după relațiile terminate înainte să moară de moarte bună sau rea, dar să moară. Rănile sunt doar „aproape” vindecate. Iar construcțiile noastre având asta la bază sunt mai fragile decât un fulg de zăpadă în soarele de iulie. Dar eu nu am știut asta. Până în clipa în care… m-a sunat.
Era cu puțin timp înainte de ziua mea. Nu i-am recunoscut numărul – îl ștersesem de la contacte, dar nu avusesem inimă să-l și blochez. I-am recunoscut însă inflexiunile vocii. Primele cuvinte au fost raze de soare revărsându-se lacom către fulgul de zăpadă în care-mi securizasem inima. Nu a mai rămas nimic. Decât un dor de a cărui existență nu am avut curaj să devin conștientă. Un dor aprins, intens, dureros, imposibil de sufocat.
Nu știu cum unii bărbați reușesc să disimuleze atât de bine sau – mai știi? – să se lecuiască perfect în urma unor relații deloc lipsite de tihnă sau sentimente călduțe. Mă sunase să mă invite direct, fără prea mari introduceri, să-mi serbez ziua de naștere în compania lui, în străinătate. Am oscilat între a-i trânti telefonul în nas și fericirea explozivă de a-l revedea. Am cedat moale, încercând cu greu să-mi camuflez entuziasmul turbat – de a cărui forță eram speriată de-a binelea – pretextând că oricum mai aveam pe listă câteva obiective turistice din Berlin pe care îmi doream să le văd, așa că… de ce nu?
Între timp, eu aș fi putut să-mi fac o familie, să am deja un copil de gât, un soț și o casă de întreținut, corect? Mă gândeam că fie m-a cunoscut prea bine – mai bine dect am făcut-o eu – fie că s-a interesat despre viața mea în tot acest timp și a știut că sunt încă singură. În orice caz, nu mai conta. Mi-am zis, la naiba, dacă nu fac nebunii atunci când încă ele sunt posibile, eu ce îmi voi aminti mai târziu?
Așa că îmi voi aminti cum m-a așteptat în aeroportul din Berlin (nu, nu am călătorit împreună, el deja se afla acolo), cum primele momente ale reîntâlnirii noastre au fost aplaudate cu sinceritate și emoție de câțiva călători impresionați de infinitul nostru sărut demn de Hollywood, cum am colindat străzile – fără să înțeleg mare lucru din ce vedeam – cum am vorbit mult, mult, ca pe vremuri – fără să atingem subiecte dureroase și evitând cu abilitate fostele subiecte delicate -, cum ne sorbeam din ochi și cum părea că o binecuvântată gaură neagră înghițise anii de despărțire, dar și tot ce fusese vreodată urât între noi. Îmi voi aminti și cum, după o mult așteptată noapte de pasiune, ne-am trezit dimineața încă tulburați de acest remake incredibil (neîntinat de obsesia întrebării „de ce acum?” pe care m-am abținut extrem de greu să i-o adresez), cum am luat un mic dejun frugal și am planificat în detaliu jumătatea de zi care ne rămăsese până la avionul care avea să ne ducă (surpriză!) pe amândoi acasă. Îmi voi aminti și panica mea cu care am căutat informații despre când se ia pastila de a doua zi, căci uitasem cu desăvârșire amândoi de orice fel de precauție.
Și-mi voi aminti și cum am trăit încă șase luni de relație tumultuoasă până când sfârșitul a fost imposibil de evitat, de data asta fără să ne mai felicităm vreodată cu vreo ocazie.
Și, încă, îmi voi aminti, în ciuda suferinței de care nu am fost scutită, că dacă nu aș fi acceptat acea nebunie în viața mea, aș fi fost mai săracă cu șase luni de iubire. Iar asta, nu mi-aș fi putut-o ierta vreodată…
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
