Gabriel García Márquez. Un romantic incurabil, care a crezut, mai presus de orice, în lucrurile născute din propria experiență: “Mi s-a liniştit sufletul, şi atunci am descoperit cu mare bucurie că viaţa, şi nu moartea, e nesfârşită.”
La 87 de ani, învins de timp, se despărțea de lumea pe care a făcut-o mai frumoasă cu scrierile sale, pentru care a primit Premiul Nobel, în 1982, lăsând un testament literar care, în lipsa lui, să continue să arate că singura avuție reală a oamenilor este felul în care se bucură de viață. Există surse care pun la îndoială paternitatea acestui poem, atribuit unui comediant ventriloc, Johnny Welch, cu care Gabo însuși ar fi purtat o discuție plină de umor în jurul acestei întâmplări. (n. red. aveți la final o explicație) Până la urmă, poemul s-a eternizat prin călătoria pe care a făcut-o și pe care continuă să o facă împrejurul lumii. Există unele creații care își „înghit” creatorul, depășind cu mult granițele istoriei literare, așa cum s-a întâmplat cu Homer, Cervantes, Goethe și alți scriitori. Toată lumea a auzit de Don Quijote, dar puțini știu titlul întreg al cărții sau numele autorului. E meritul literaturii înseși, de a se înălța dincolo de contingent, acolo unde nu există decât esența lucrurilor, plutind peste relativități.
Poemul „Păpușa” ar trebui citit în fiecare seară, cu sufletul curat și glas domol, ca un fel de rugăciune pentru ziua de mâine.
Nu putem cere morții să ne păsuiască, nu putem cerși iubire sau recunoștință, nu putem decât să facem tot ceea ce ne stă în putință pentru a deveni mai buni, privind, totodată, în jurul nostru, atenți la ceea ce ne mișcă sufletul. Între dorință, voință și îndeplinirea unui vis, suntem slabi sau puternici prin încrederea față de noi înșine și față de natura noastră interioară, ai cărei arhitecți suntem. Numai în felul acesta putem alunga singurătatea din noi, „veacul” de singurătate care ne umple ființa de fiecare dată când ne amintim că suntem muritori. Oare ce am face dacă am avea puterea de a opri ceasul, cum frumos spune Lucian Blaga, de a ne opri „destrămarea”? Poate că ar trebui să ne gândim cu mult înainte la motivele care ne dau puterea de a lupta și de a ne ridica asupra vicisitudinilor, asupra nefericirii și a limitelor propriei noastre condiții. N-am mai avea nevoie de condițional-optativ, care să ne amintească de lucrurile pe care nu le-am trăit, de bucuriile pe care nu le-am împărtășit, de idealurile pierdute de-a lungul unui drum pe care n-am știut să îl vedem cu ochii deschiși, de oamenii pe care nu am știut să-i descoperim sau să îi păstrăm lângă noi. N-ar mai exista melancolie, tristețe și suferință, iar depresia ar fi un termen închis între filele unui dicționar. Nu ne-am mai sinucide zilnic, dacă am iubi în fiecare clipă viața, cu bune și cu rele, așa cum e ea, dirijată de întâmplare.
„Viaţa – ne spune scriitorul columbian – nu este ce ai trăit, ci ce îţi aminteşti că ai trăit şi cum ţi-o aminteşti pentru a o povesti.” Ne-am construi singuri destinul, pentru că și Dumnezeu a fost inventat de oameni și niciodată mai prejos de ei.
„Dacă Dumnezeu ar uita pentru o clipă
că sunt o păpușă de cârpă,
și mi-ar dărui o fărâmă de viață,
probabil nu aș spune tot ce gândesc,
dar cu siguranță aș gândi tot ce spun.
Aș aprecia lucrurile nu prin ceea ce valorează,
ci prin ceea ce semnifică.
Aș dormi puțin și aș visa mult,
deoarece cu fiecare minut în care închidem ochii
pierdem 60 de secunde de lumină.
Aș merge când alții se opresc,
m-aș trezi când alții dorm.
Aș asculta când ceilalți vorbesc,
și cum aș mai savura o înghețată cu ciocolată!
Dacă Dumnezeu mi-ar dărui puțină viață,
mi-aș pune haine simple,
m-aș întinde la soare pe burtă,
dezvelindu-mi nu numai corpul, ci și sufletul.
Doamne, dacă aș avea o inimă,
Ți-aș scrie toată ura pe o bucată de gheață
și aș aștepta să iasă soarele.
Aș picta pe stele un poem de-al lui Benedetti,
cu un vis al lui Van Gogh;
și un cântec al lui Serrat ar fi serenadă
pe care aș oferi-o lunii.
Aș uda trandafirii cu lacrimile mele
ca să simt înțepătura dureroasă a spinilor
și sărutul vindecător al petalelor.
Doamne, dacă aș avea un crâmpei de viață
nu aș lăsa să treacă o zi
fără să le spun oamenilor pe care îi iubesc, că îi iubesc.
Aș convinge fiecare femeie și fiecare bărbat
că el îmi este cel mai drag
și aș trăi îndrăgostit de iubire.
Le-aș arăta oamenilor cât de mult greșesc
dacă cred că nu se mai îndrăgostesc când încep să îmbătrânească,
neștiind că, de fapt, îmbătrânesc atunci când nu se mai îndrăgostesc.
Unui copil i-aș da aripi,
dar l-aș lăsa să învețe singur să zboare.
Pe cei în vârstă i-aș învăța că moartea nu vine o dată cu bătrânețea,
ci o dată cu uitarea.
Am învățat atâtea lucruri de la voi, oamenii.
Am învățat că toată lumea
vrea să trăiască pe culmea muntelui
neștiind că adevărata fericire este să urci panta.
Am învățat că, atunci când un nou-născut
strânge în pumn pentru prima dată
degetul tatălui său, îl va ține strâns pentru totdeauna.
Am învățat că un om are dreptul să-l privească pe altul de sus
numai atunci când îl ajută să se ridice.
Am învățat atâtea lucruri de la voi,
dar de fapt nu-mi vor folosi mai deloc,
căci din nefericire, când mă vor pune în cutia aceea, o să mor.
Spune întotdeauna ce simți și fă ceea ce gândești.
Dacă aș ști că asta ar fi ultima oară când te voi vedea dormind,
te-aș îmbrățișa foarte strâns și l-aș ruga pe Dumnezeu să fiu păzitorul sufletului tău.
Dacă aș ști că asta ar fi ultima oară când te voi vedea ieșind pe ușă,
ți-aș da o îmbrățișare, un sărut și te-aș chema înapoi să-ți dau mai multe.
Dacă aș ști că asta ar fi ultima oară când voi auzi vocea ta,
aș înregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o dată și încă o dată până la infinit.
Dacă aș ști că acestea ar fi ultimele minute în care te-aș vedea,
aș spune „te iubesc” și nu mi-aș asuma, în mod prostesc, gândul că deja știi.
Întotdeauna există ziua de mâine și viața ne dă de fiecare dată altă oportunitate pentru a face lucrurile bine,
dar dacă cumva greșesc și ziua de azi este tot ce ne rămâne,
mi-ar face plăcere să-ți spun cât te iubesc, că niciodată nu te voi uita.
Ziua de mâine nu-i este asigurată nimănui, tânăr sau bătrân.
Azi poate să fie ultima zi când îi vezi pe cei pe care-i iubești.
De aceea, nu mai aștepta, fă-o azi, căci dacă ziua de mâine nu va ajunge niciodată,
în mod sigur vei regreta ziua când nu ți-ai făcut timp pentru un surâs, o îmbrățișare, un sărut și că ai fost prea ocupat ca să le conferi o ultimă dorință.
Să-i menții pe cei pe care-i iubești aproape de tine,
spune-le la ureche cât de multă nevoie ai de ei, iubește-i și tratează-i bine,
ia-ți timp să le spui „îmi pare rău”, „iartă-mă”, „te rog” și toate cuvintele de dragoste pe care le știi.
Nimeni nu-și va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete.
Cere-i Domnului tăria și înțelepciunea pentru a le exprima.
Demostrează-le prietenilor tăi cât de importanți sunt pentru tine”.
***
(n.red. Acest poem este opera unui ventriloc mexican obscur, Johnny Welch, care l-a scris pentru prietenul său păpușa „Mofles”. Dar cumva numele lui a ajuns să fie înlocuit cu cel al laureatului Premiului Nobel pentru Literatură în 1982. Welch a recunoscut că nu a fost un mare scriitor, dar s-a simțit dezamăgit că nu a primit credit. În vara anului 1999, Garcia Marquez a fost tratat pentru cancer limfatic. În urma acestui fapt, această poezie a circulat online ca scrisoare de adio către prieteni. În timp ce, de fapt, poemul a fost despre cum s-ar simți o păpușă dacă i s-ar oferi o șansă de la Dumnezeu la viața reală.)
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
