Pentru că, după cum am aflat ulterior, cei șapte nu erau niște drojdieri oarecare.
Ei erau, conform presei românești, ”tineri” și ”activiști ecologiști”.
Am admirat întotdeauna așa cum se cuvine capacitatea mass media noastră de a defini fel de fel de violatori, ucigași sau tâlhari, prin termenul de ”tineri”, termen de manipulare subliminară, sugerând pe undeva frumusețea, idealurile și entuziasmul copilăriei târzii, elemente notabile, lăudabile și mai importante decât ghinionul de a fi violat vreo capră sau tâlhărit vreo babă.
După cum admir de n-am aer activismul – societății românești trebuindu-i genul acesta de oameni, care să o apere de unguri, secui, țigani, ruși, tăietori de copaci, francmasoni, homosexuali, lesbiene și cine știe ce alte chestii mai sunt la modă, mai degrabă decât, doamne ferește, plătitori de impozite cu bacalaureatul luat sau oameni capabili de a face vreo meserie utilă.
Planul de implicare al celor șapte cheflii în bunul mers al societății românești, în ciuda organizării lui impecabile, a fost reprimat în fașă de un grup de polițiști locali, care se întâmpla să patruleze prin regiune.
Ce frapează pe imaginile surprinse este faptul că polițaii erau foarte mari și că, atunci când își scoteau cu mișcări copiate din filmele cu polițiști adevărați pistoalele din dotare, aveau gesturile unor Jack Bauer cu burtă deși, în esența lor, erau doar niște caraghioși cu niște revolvere, doar cu un pic mai periculoase decât pistoalele cu apă.
Nu am fost acolo să văd cu ochii mei, dar intuiesc desfășurarea confruntării: celor șapte consumatori li s-a părut că sunt mulți și țepeni, ca o falangă macedoneană, și polițailor li s-a părut că sunt mici și enervanți, ca niște țânțari în căutare de plici.
Pare că cel mai tare în gură (deși destul de slab în falcă și pielea de pe tâmplă) dintre ”activiști”, s-a dovedit un anume Ionuț Cojan, un puștiulică cu privirile rătăcite și mintea încă în formare (proces nu prea avansat de altfel) care s-a și ales cu un sfert de palmă de la unul din malaci, suficient pentru un somn odihnitor de câteva ore. El s-a dovedit în timp a fi fost ”împușcatul în cap”, și oricine l-a văzut pe PRO TV a doua zi, și-a dat seama că termenul nu a fost în niciun caz exagerat, chiar dacă nu a implicat, realmente, descărcarea vreunei arme de foc.
Un altul care face urât la beție și este incapabil să măsoare din ochi dimensiunile celor cu care se pune în situație de combat s-a dovedit un anume Cristian Alexandru, înghesuit în dubă și, conform spuselor proprii, gazat din zece în zece minute de oamenii legii (aparent hrăniți în ziua aceea cu fasole de la cazan).
Asemenea abuzuri ale forțelor de ordine de a altoi un bețiv chiuind prin cartier și de a băga în dubă un altul, nu s-au mai văzut de când pretorienii lui Nero au furat sucul lui Petronius, astfel că este de înțeles reacția concertată a presei, ziariștii fiind într-un astfel de scandal mai prompți decât muștele în ziua de vidanjă.
Cu acuratețea și meteahna ei de a migăli orice detaliu, mass media au zugrăvit episodul împușcării în cap a tânărului, a găsit vinovații și a deplâns starea națiunii, inclusiv nivelul de tiranie atins de o societate care, iată, nu mai permite opiniei publice să urle în noapte.
Un incident dintre câțiva bulumaci mangă și doi polițai cu laba și mintea grele a căpătat proporții naționale, devenind pentru câteva ore combustibilul principal în furnalul futilității naționale.
Sigur, a doua zi, pentru un împușcat în cap, activistul-pulică arăta destul de bine, minus că alicele în cap, la tolomaci de tipul lui, sunt vreun fel de terapie.
Nu că asta ar îngândura ”ziariștii” care vorbiseră de împușcături, care astăzi sunt iar la datorie spre a surprinde, înțelege și relata alte evenimente semnificative ce ar putea apărea.
Că doar nu sunt prin ceva responsabili față de cineva de ce scriu, dau pe post sau comentează.
Cât despre polițistul român, ce se poate spune? Dacă nu intervine, e vinovat, că papă banii statului degeaba. Dacă intervine, este iarăși vinovat – fiecare palmă fiind ca o împușcătură și fiecare bășină, o emisie criminală de CyclonB.
În alte țări, dacă refuzi să te legitimezi, îți iei șuturi în cur ca un suporter dinamovist în Ghencea, și dacă i se pare polițaiului că nu scoți buletinul suficient de repede, ajungi la dubă, cu sau fără dupace după ceafă, fără să mai cârâie nimeni pentru asta.
La noi, merge cu parlamentări, lamentări, ochi peste cap, telefoane la ziar, chiote, scuipături, lovituri de poșetă, smuls de păr, arătat de beteșuguri, postări pe facebook, înjurături, îmbrânceli, negocieri și invocarea celui de sus (fie el Dumnezeu sau numai chestorul).
La noi, fiecare zurbagiu consideră că se legitimează doar dacă are chef, plătește amenda doar după ce câștigă la loterie, și, în caz că mai primește vreun pulan binemeritat pe creastă, tot ce are de făcut este să cheme PRO TV-ul să îi facă dreptate.
Numiți-mă nebun, dar mie toate astea nu îmi par în regulă.
Nu că aș vrea să aud puștile polițailor noapte de noapte, dar nu am putut să nu sesizez în 50 de ani că nici eu, nici prietenii mei și nici cunoștințe de ale mele nu au fost bătuți de poliție, ceea ce mă face să cred că, pentru a te califica la aceasta, trebuie să faci în prealabil ceva.
Și în esența mea sunt mai scârbit de tendința polițailor de a nu interveni, pe pretextul că ”sunt timorați”, decât de faptul că, în vreo alee întunecoasă, unui violator/tâlhar/scandalagiu nu i s-au respectat toate drepturile constituționale.
Citiţi şi
Ce au în comun Trump, Putin și Georgescu
Comunismul văzut în “Anul nou care n-a fost”
Trimisul special al lui Dumnezeu la Băicoi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.