Era povestitorul.
Un bărbat, fiindcă ei au mai mult timp liber pentru reflecţii, pilde şi alte strategii articulate de vreme ce nu trebuie să şteargă roşiile la cur, să le spele, aranjeze frumos în casă, acolo unde le este locul, să gătească sau să se fardeze, nici nu era cazul să aibă în custodie alte fiinţe sau activităţi de care se putea plictisi repede fiindcă era important, deh, povestitor. Cel din reclama pe care o vizionau unii era nici tânăr, nici bătrân, nici înalt, nici scund, nici slab, nici gras, nici blond, nici brunet, nici îmbrăcat elegant, nici neîngrijit, nici ras, nici cu barbă un povestitor de-a dreptul banal aşa cum se întâlnesc mulţi pe stradă, dar nu sunt băgaţi în seamă din cauza cuvintelor. Ce meduză tranzitorie şi stafidită! Nevertebrata este asemenea tuturor vorbelor seci, fabulatorii, mincinoase şi deloc comice pe care le mai poartă câţiva pe buze şi pe care le dăruiesc oricui are timp să asculte, aproape nimănui, cine ascultă cuvinte, azi?
– Ce porcărie! Călcase într-un excrement de câine sau pisică, lângă o benzinărie unde a oprit pentru alimentare şi mirosul îl învăluia cu obstinație, spărsese pojghiţa de la suprafaţă cu care aerul se protejase şi eliberase sulf fără intenţie. Timorat să nu fie apostrofat că împrăştie mizeria, duhoarea, resturile ce nu-i aparţineau, păşea ţopăind, evitând atingerea tălpii drepte până ajunsese într-un loc unde bordurile ocroteau pământul să nu fie invadat atât de mult de beton sau bitum. Îşi freca pantofii de marginile de piatră, gândind că lumea nu mai are timp de vorbe, vorbe, vorbe, vrea materie, substrat, chestii primare sau reciclate, ceva de genul unor fecale virgine încărcate cu aditivi, nu aşa simple. Aici. Acum. Că finalul, viitorul este oricum lamentabil şi trist, nu trezeşte nicio compătimire, nici măcar la crematoriu unde subiectul principal devine tot o chestie de care te chinui să scapi. Bărbatul şi-a spus că ar fi cazul să descopere un ideal al vorbirii prin care să fie în stare să modifice comportamente, cinismul să-l transforme în artă, indiferenţa în putere şi toate să ajungă comerciale fără nicio urmă chicioasă. Era naiv. Ca orice idealist nu conştientiza acest lucru.
A oprit într-un oraş european nordic.
În acea ţară îndepărtată, la început, nu s-a întâmplat nimic deosebit, vibra tacit prin curiozitatea călătorului grăbit să asimileze un câmp de impresii într-o perioadă scurtă de timp. Era acelaşi stingher, identic, vorbăreţ singuratic monogam. Apoi vremea se scurgea simultan cu viteza lui momo, a unei broaşte ţestoase desţelenite, noutăţile urbane apăreau şi dispăreau cu regularitate, până când tot vârtejul spaţial s-a dat peste cap în clipa în care s-a îndrăgostit. Fusese băgat în seamă de o femeie fără să priceapă de ce, doar se făcea că aveau obligaţii, măcar nu erau impostori, totuşi s-a lăsat acaparat, sedus de feminitatea emanată în mod real, radiantă a poftelor potenţiale trupeşti, nu se considera un sfânt, mai mult, călătorise fără nicio intenţie de aventură, fără niciun vis. Dar o întâlnise şi-i zâmbise cu dezinvoltură mai mult decât o expresie curtenitoare. Şi el o dorea, nu mai stătuse pe gânduri, nu mai avea ce să negocieze cu sine. Vă daţi seama că şi povestitorii au sentimente, se îndrăgostesc, pedalează pe o bicicletă fără spiţe şi nu cad, ci, ignorând gravitaţia, înaintează pe drum în mod continuu. Înţelegea sentimentele ca un fel de unde care ţin întregul univers în echilibru, altfel totul ar fi un haos neordonat. S-a lăsat agăţat fiindcă se îndrăgostise de-o imagine mult căutată în interior. În realitate, îi plăcea aventura, doar că nu mai avusese succes de o bună perioadă de timp, cauză din care începea s-o urască sau se forţa să o uite. Atunci i-a surâs norocul. Şi cu norocul nu se cade să te joci. Joci cum cântă. Zâmbea ca un tâmpit, asemănător bărbaţilor nesiguri. Da-i plăcea senzaţia.
– O să scriu ultima poveste! şi-a spus redevenind încruntat, supărat pe restul lumii cum era, într-o anumită măsură pardonabilă, firesc, măsurând persoana care-i zâmbea de la o altă masă a bistroului, privind-o în ochi curios, putea fi o cunoştinţă, îi era familiară şi-o iubea deja, dar nu ştia de unde să înceapă, unde să o ancoreze în memoriile subiective înrobite de frumuseţea tipică: o făptură ce conştientiza că-i încântătoare şi că obţine ceea ce vrea, de fiecare dată. I se oferea pe tavă. Golescu nu cedase din prima, nu că n-ar fi vrut cu disperare, ci-i era frică că s-ar putea să se înşele şi să rămână cu gândurile, buzele etc. etc. umflate. Măcar povestea să fie una desăvârşită. Cine-o ascultă sau o s-o citească va rămâne vrăjit de sensul cuvintelor mărturisite ori, măcar, de umbrele generate pe pereţi de imaginaţia trezită de vorbele proprii redeşteptate. Avea nevoie de fonduri pentru fundalul narărilor, de istoriile personale ale fiecărui om, nu existau fără delimitări şi finitudini, doar le propunea istoria veşniciei finite a umanioarelor, ceva limitat, serios de macabru şi comic. Deh. Rămânea cu propunerea. Măcar atâta lucru să poată oferi celorlalţi. Să se stingă ca o lumină plină de fumuri iar oamenii să-şi amintească scânteile pogorâte asupra lor, nu-l interesa să-şi amintească de persoana lui, ci să reflecteze la înţelepciunea dăruită dezinteresat fără resentimente sau obligaţii religioase. Ar fi fost un povestitor neautentic dacă ar fi urmărit recunoştinţa, venerarea, ofrandele sexuale sau de altă natură, tot puţin sexuală. Ştia că scriitorii scriu pentru o formă de servicii par-sexe sau materiale ca să fie capabili să-şi cumpere singuri sexul, restul fiind impotenţi sau frigizi intelectuali ori altundeva. El nu era scriitor, doar povestitor. Se considera original ca orice bărbat sau femeie ocupaţi şi sincer atât de tare încât era încredinţat cu fanatism că adevărul o să-l depăşească, anihilându-l ca un lichid inodor aerul minuscul, puse în acelaşi recipient.
Era povestitorul, cam singur şi stingher din cauza poziţiei sociale indezirabile, un pierde-vară care nu face profit, nu câştigă munţi de bani, detestat şi dezavuat, un paria al societăţii normale fiindcă nu avea în proprietate nici măcar un gadget actual, la modă sau cel puţin depăşit, trecut, chiar n-avea niciunul, cum să relaţioneze în lipsă, astfel încât era ocolit şi izolat cu empatizare democratică, devenind un fel de lepros contagios de care ceilalţi se fereau să nu fie contaminaţi. Nu depăşise faza de incubare, nu renunţase la narări, adică rămăsese naiv din fire şi imatur din civilitate.
– Ce mizerii! Lumea nu mai are spaţiu, l-au terminat comercianţii şi tot ei se disculpă, afirmă că noi, restul, l-am epuizat, consumat aerofob autotrof. Sunt de-a dreptul disperaţi. Nu mai ştiu ce să facă cu banii strânşi, au acelaşi destin, nu-s salvaţi de convenţiile amăgitoare de putere.
De oraşul nordic era încântat. Avea o geometrie sublimă, fiind perfect aliniat. Înspre est casele aveau nuanţe cromatice reci, respingând sau consonând cu temperaturile mici, iar înspre sud deveneau calde, pastelate, pitoreşti că soarele părea coborât pe pământ şi nu înnegrea niciun om, dimpotrivă le dăruia albeaţă. Din această cauză, probabil, localnicii priveau cu seninătate orizontul îndepărtat, dezinvolt şi mândru. Nu respingeau poveştile auzite, dar nu erau impresionaţi de intrigi sau reuşeau să mascheze cu eleganţă stările conflictuale interne. Lăsau impresia că au experimentat totul şi că nimic nu e nou pentru ei, sunt prieteni, vezi bine, cu soarele rece.
– Această ultimă poveste vorbită, n-o să fie chiar ultima! Mersese pe stradă şi dintr-o dată, fără un motiv serios s-a oprit şi se plezni instantaneu cu ciudă şi mânie peste faţă. Un caraghios. Era singur şi vorbea fără să fie băgat în seamă. Nu atrăsese atenţia nimănui, nu avea de ce fiindcă nu avea niciun lucru de fiţe. Oricum, arătase ca un isteric ce îşi reproşează paradoxul, dar îşi recunoştea tacit faptul că trăia într-un fel de contradicţie deschisă, acriticofob cu sine. Se certa de unu singur şi se supăra pe condiţia socială din cauza celorlalţi, mai rar se preţuia. Oamenii treceau pe lângă el, dar nu-l vedeau, fiind un om al străzii, al cuvintelor, blajin, tolerant, nepericulos, o apă veche evitată. Uneori îşi dorea, totuşi, să fie observat, chiar dacă povestea spusă genera alte bazaconii de acceptare ori contestare. La fel de tare vroia cu un sadism cinic să-i audă pe cei care îl vor contrazice cum o să-l înjure, să-l califice în fel şi chip, să-l arunce în tagma trădătorilor, a laşilor ce dezertează fiindcă drumul e greu de parcurs şi nu sunt lăsaţi să vândă acadele la colţ de stradă sau în localuri multinaţionale, în loc de cremvuşti. Adică-i iluzionează pe cei care cumpără falsităţi drept esenţe. Totuşi se întristă, era cinic, cine era el să conteste bucuriile altora. Asta e fericirea citadină – aparenţa. Nimic nu este mai greu decât să accepţi mediocritatea unor bârfitori la modul perpetuu. Fiecare se consideră superior altora şi respinge orice clevertire.
Cine mai ascultă astăzi poveşti? Nimeni. Cine mai păşeşte prin parcuri, se desfată cu insectele multicolore, urmăreşte crengile unduioase lovindu-se de capul trecătorilor ori de drujbele administratorilor, cine mai jonglează cu banale mingi de plastic sau săpun, miraţi de traiectoriile regulate sau ne-? Aproape nimeni. Povestitorului nu-i păsa de asta, avea despre ce să nareze, îşi imagina o viaţă sau facticitate normale, desprinse din imaginaţia proprie pe care căuta să o împărtăşească şi năzuia să mai descopere şi alţi oameni procedează asemănător. Îi plăcea să şi asculte, însă nu prea mai avea ce în afară de linişte. O linişte monumentală. Doar ţâcăitul mouseurilor sau frecuşul tactil al buricelor, fără sexualitate, al buricelor umede, fierbinţi, nimfomanice: degete pe ecranele ultrasensibile. Oamenii nu-şi mai vorbesc. Găsesc totul de-a gata, acolo, în spaţiul virtual, inclusiv propoziţii scurte în care-şi exprimă în clişee prefabricate sentimentele. „mi-e dor”, „ nu am pe nimeni alături”, „vreau să plec acasă la părinţi”, „se simte zurliee” ş.a. De lene nu mai au chef să gândească. De lene nu mai vor să vorbească. De lene nu mai ascultă, doar copiază şi lipesc. Aleg clişee care cred că sunt potrivite. Şi de nu sunt potrivite se conformează, devin asemenea că, deh, este la modă. Parcă ar fi povestitori multiplicaţi şi copiaţi după câteva scheme predefinite fără niciun dram de imaginaţie. De eroare, tânguire, greşeală, nu neapărat genialitate…
– D-zeii măsii! Înjurase furios peste măsură, peste măsură de supărat. Chiar lovise cu bombeul piciorului stâng câteva pietre de pe caldarâm care nu prea primiseră interţie. Odessia îl urmărea şi se amuza teribil pe seama omuleţului simpatic care îi amintea de prima iubire neîmplinită din adolescenţă care îi făcea inima să-i bată repede şi necontrolat. Pietrele se deplasaseră puţin faţă de ceea ce-şi imagina el, doar câţiva stânjeni. Trei sau cinci. Şi-l înfuriaseră şi mai mult. Nici aproximările nu îi erau aproape, cum să găsească idealul? Cine a încercat să-l găsească înţelege cu adevărat disperarea îndoielii sau devine disperat fanatic.
Sursă foto: tumblr.com
Bărbatul şi-a spus că toate s-au întâmplat din cauza faptului că oamenii au uitat să se mai joace în mod efectiv şi nu virtual, simulat şi disimulat. Cu cuvintele, cu regulile fixe sau uşor modificate pentru a insinua un alt joc, cu ideile naive sau îndrăzneţe, cu puţa-n nisip. Cum adică? Bine! Aşa. O laşi să se zvânte, iar puzderile nesemnificative de particule dispar, cad dezinvolt printre picioarele gravitate şi o idee îndepărtate, cum e firesc. Apa-i prea rece. Deseori nu se potriveşte. Şi la malul mării, valurile sar nebune unele peste altele numai să ajungă primele la ţărm, de parcă ar găsi cine ştie ce acolo, în afară de propria dezintregrare, disipare, moarte. Poveşti. Şi-i rece, de cele mai multe ori. Se tutuia de unul singur, doar nu-l asculta nimeni. Cine s-ar fi sinchisit de un nebun care vorbeşte sau se face de minune şi scrie? Greţos. Să pierzi vremea cu notarea caligrafică! Dar tocmai de aceea sunt interesante poveştile, te fac să accepţi uşor atât iubirea, cât şi ruinarea, iar scrisul îţi aminteşte de cât de firave sunt formele pline de semnificaţii care depind numai de tine, nu de altcineva. Nimic nu este standardizat şi identic faţă de cele trecute, niciun cuvânt, niciun sunet, nicio judecată. Aici este infinitul gândirii care depăşeşte infitezimal limitele oferite de calculatoare.
Odessia. Nu se aştepta la mare lucru din partea unui necunoscut, dar reacţionase neaşteptat de bine. Era în regulă, substitutul iubitului pierdut. Se mulţumea cu orice, doar să-şi împlinească regretul.
S-au cunoscut efectiv în jurul prânzului. În parc. Se pare că ea l-a urmărit cu politeţe sau coincidenţă şi au rezâmbit larg când au făcut cunoştinţă cu prenume. „Odessia! Goolescu!” S-au salutat, îmbrăţişat de parcă erau prieteni vechi, deşi şi-au contopit privirile unele în altele, pentru prima dată, cu câteva zeci de minute mai devreme în acel bistro căruia el nu-i reţinuse numele, Odessia lucra acolo şi tocmai ieşise din schimb. Primul pas l-a făcut ea, apoi el. S-au îmbrăţişat de mai multe ori, strângându-se destul de evident. Erau doi străini nefamiliarizaţi cu ineditul şi stânjeniţi de descoperirea făcută. Au luat lucrurile aşa cum sunt şi s-au acceptat. Apoi s-au plimbat pe străzi şi străduţe cu maşina cu care ajunsese Golescu în acel oraş. Apoi au abandonat-o pe undeva, într-o parcare de suprafaţă înconjurată de blocuri şi case, nu prea avea importanţă, oricum erau ordonate, curate, îngrijite, în stiluri arhitectonice scandinavice apropiate, cu geamuri atât de mari încât uneori lui i se părea că depăşesc pereţii caselor. Se rătăceau păşind prin geometria sistematizată a oraşului. Un labirint a imaginilor de basme, gândea el, în realitate era vrăjit şi exagera, o caracteristică a celor care pun prea mult preţ pe afectivitate. Se conduceau reciproc şi descopereau istoria estetică a urbei. Au trecut prin pieţe care semănau între ele, s-au aşezat la terase, au mâncat, au băut limonade, apă, ceaiuri nonalcoolice. Golescu devenea tot mai excitat şi îşi punea o simplă întrebare: se vor opri, potoli, în curând, sau nu, niciodată, totul o să rămână iluzie şi aşteptare?
– Nu ştiu nicio poveste. D-zeii măsii! Niciuna nouă. Desăvârşită. To-to-totală!
Retoricul povestitor şi-a amintit ceva, un lucru, care cu toată groaza ştia că nu o să fie conştientizat de ceilalţi, de oamenii naivi şi că o să fie luat drept caz patologic dacă le va deschide uşa, adică de le va spune că, ezita deseori să facă acest lucru, în fapt nu făcea niciodată, nu dădea sfaturi, ce rost ar fi avut ca un individ suspicionat drept pervers, fiindcă vorbea frumos, cuminte, binevoitor, fără niciun interes ascuns să dea indicaţii de vreme ce nu-i erau cerute şi n-avea niciun interes subliminal: dominare ori supunere necondiţionată sau mediată de hedonism. Sfaturile n-aduc profit material, poate rareori, sunt ca poveştile, o himeră virgină şi încăpâţânată la care ajungi numai după chinuri, probe, cazne îndelungate şi pe care după ce-o iubeşti ajungi, într-un târziu, să te întrebi dacă a meritat efortul. Numai să nu se-ndrăgostească! îşi spunea îndrăgostit!
Totuşi, în memoriile personale i-au revenit în actualitate un gând: viaţa nu înseamnă numai distracţie. Această judecată era cea mai importantă şi o putea afirma în faţa oricăror călăi care abia aşteptau sentinţa: să-i reteze viaţa printr-o lovitură simplă de bardă, secure, topor, satâr şi alte drăcovenii disruptoare ale gâtului contectat în mod nevinovat la cap. Cum adică? Întrebare nevolnic de naivă. Cum adică: viaţa este o distracţie la mod perpetuu! Şi lene cum a mai spus. Cine îndrăzneşte să conteste în mod explicit acest lucru este condamnat la moarte. La propria dispariţie utilă. Pentru ceilalţi care consideră că se simt bine în ceea ce fac. Adică dorm cu ochii deschişi şi visează că aleg în mod optim o schemă oferită de către ceilalţi. Nu cunosc libertatea. Preferă gratiile cutiilor frumos ambalate. Nici nu se mai sinchisesc să înţeleagă libertatea, nu-i mai interesează, simplu. Conchidea pentru a n-a oară că lumea nu mai avea nevoie de el, de povestitor. O privea fascinat pe Odessia. Ea îi tolerase inclusiv tăcerea, zâmbindu-i cu sinceritate. Cum putea fi atât de diferită? De nefemeie? Se sperie pe moment, doar n-o fi fiind trans… nu, nu… era doar isteaţă şi neposesivă.
Nu era bătrân dar simţea sentimentele premergătoare morţii. Alea pe care nu le înţelegi cu adevărat decât în clipa în care eşti pensionat, părăsit de generaţiile tinere, dat deoparte. Acele sentimente care îţi strigă mereu între tâmple: du-te odată dracu’ ori laasă-ne, laasă-ne-nene! Ce mai vrei? Ţi-ai trăit traiul.
Bărbatul a văzut deja-vu-ul în faţă. S-a întâlnit cu o femeie ce-i zâmbea cu seninătate. I s-a pus pata, s-ar spune simplu, ca-n adolescenţă. Nu era acasă. În realitate, femeia îi arătase spre surprinderea lui că-i disponibilă sau că îl acceptă. L-a abordat indirect, incitant, rezervat dar evident. Îl plăcea şi-i arăta asta fără să exagereze. Era o şatenă, aproape de blond, ochii violeţi de verzi în mijloc şi căprui pe margini, tenul pal, mai degrabă anemic şi zâmbea încântată de replicile lui nătângi. Ajunsese să se bâlbâie în preajma ei, interesat de altceva, nu de vorbe, căutând să profite de şansă şi să se năpustească unul într-altul cu bucurie, să ajungă la chestiile alea intime cât mai repede. Cum era normal, ea nu se grăbea, spre deosebire de el. Din cauza impulsului interior nemărturisit scăpa din gură multe truisme şi replici banale, clişee găsite la orice colţ de stradă. Aşa-i trebuia! Excitaţia şi tensiunea creşteau când Odessia îl asculta, îl aproba dând uşor şi finuţ din cap fără să dorească să-l întrerupă. Părea că-l înţelege şi chiar zâmbea pe seama ezitărilor lui ca o mamă ce-şi dojenea copilul cu gândul ocrotitor: lasă, o să-ţi iasă mai bine când o să fii mare! Considera că-i suficient de mare.
Povestitorul era tot mai înflăcărat. Îşi regăsise cuvintele şi încrederea în sine după momentele bune de stânjeneală. Au ajuns să se plimbe ţinându-se de mână, să se îmbrăţişeze din când în când cu pasiune şi să se sărute apăsat, totuşi scurt ca să nu pară indecenţi în spaţiul public. Când vor ajunge într-un mediu privat? se întreba tot mai des, dorind-o. Momentul se amâna. Nu se grăbea şi nici el nu trebuia să lase impresia că-i disperat. Încerca să-şi abată gândurile şi să observe că fiecare locuinţă avea la unul din geamuri două ghivece imense de flori, muşcate sau zambile. Nu era numai unul, nu erau trei, ci exact două. O simetrie perfectă.
Au străbătut centrul oraşului, au ajuns la periferie şi s-au reîntors spre zona comercială. Timpul zbura peste ei şi nu oboseau, se mişcau în consonanţă. Ea avea un corp îngrijit, obişnuit cu exerciţiile fizice. Rochia de vară lungă pe care o dezbrăcase de multe ori în imaginaţie părea o binecuvântare uşoară şi suplă. Avea un iz incredibil de primăvăratic şi proaspăt, nu simţea defel aromele vieneze de bălegar împrăştiat pe dealuri. Au trecut pe lângă oameni şi s-au reîntors. Grupuri îngrijite şi elegante sau sărace, comune, neinteresate de poveşti.
Au ajuns până la urmă seara într-o mansardă. S-a lăsat sedus de Odessia şi condus acolo. Sexul mult amânat şi grăbit este nepotrivit. S-au terminat repede ambii, ea înainte de a începe, el imediat după. Apoi s-au despărţit ca doi buni prieteni care s-au revăzut pentru o clipă, şi-au reamintit de obligaţiile de care ziua îi feriseră prin elogiul minciunilor mici. Dar nu puteau continua şi noaptea. Nu. Noaptea înseamnă reîntoarcerea la origini, cutume, obiceiurile stabile.
Golescu s-a reîntors în oraş ameţit, încă. Era uşor fericit, dar şi nemulţumit de despărţire. Nu avea ce face. I-a spus că trebuie să plece acasă şi să nu întrebe nimic în legătură cu subiectul respectiv. A înţeles-o, s-a îmbrăcat privindu-i pe furiş ochii mari, sinceri, nostalgici şi i-a mulţumit răsuflând încântat. Se încurcase cu senzualitatea pură. De ce să regrete?
Străzile sunt tot mai pustii. Revedea unele grupuri de oameni cu care se întâlnise înainte, când erau împreună şi se grăbeau înspre apartament. Unii lipseau, mai ales în pieţe. Apăruseră alţi turişti. Dar copacii rămăseseră aceiaşi. Clădirile nu se volatilizaseră. Aerul proaspăt căpăta o tărie a frigului. Nu ar fi crezut că este în stare să mai cucerească pe cineva. Nu este vorba despre bătrâneţe, ci despre interes.
Noaptea se întinde peste toţi, nu-şi mai găsea maşina, în fapt uitase unde o parcase şi se chinuia să-şi reamintească traseul parcurs. Amnezia era totală. Nu avea niciun punct de reper. Casele semănau. Blocurile erau identice, orientate diferit.
A trecut o oră, apoi două, pe urmă se făcuse dimineaţă. Îşi căuta maşina, regretând că nu ştie pe unde a lăsat-o. Intrase într-un labirint citadin din care nu mai ştia cum să scape.
Casele se aprindeau în interior. Luminile le schimbau statutul, uniformizându-le în noapte. Căuta, trecea prin pieţe, parcuri, străzi principale, secundare, adiacente la cele secundare, se reîntorcea în locurile pe care le mai vizitase sau i se păreau identide dar nu-şi găsea obiectul pierdut. Unii tineri îl urmăreau curioşi, tineri întâlniţi mai devreme, grupuri răzleţe, îi recunoscuse după îmbrăcăminte şi fizionomie. Nu o găsea. Minutele treceau indiferente, numai Golescu se speria mai tare.
A intrat în panică. Înnebunea şi regreta doar că nu-şi mai găsea maşina. Trebuia să se întoarcă acasă. Dar cum să se reîntoarcă fără vehicul? Uitase bucuriile anterioare. Era încărcat de tristeţe, supărare, deprimare, unde-i era maşina? Mijlocul care-i ţinea loc de mobilitate, de spaţiu continuu, îi dăruia adevărata libertate.
Se rătăcea prin secunde, minute, ore pe alei necunoscute care semănau, şi-a dat seama, indiferent de era zi sau noapte şi nu era în stare să-şi reamintească unde şi-a parcat maşina. Şi-o amintea pe Odessia tot mai departe, cu plăcere, un fel de vis dar o altă senzaţie negativă, intensă pusese stăpânire pe sentimentele lui. Oftă cu năduf, nu o găsea şi gata… era imobilizat, paralizat de absenţa unui lucru aparent nesemnificativ, replicabil. Dar trebuia să-şi imagineze măcar o nouă poveste: cum s-o mai reîntoarce acasă?
Pe Regis îl găsiți întreg aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
