I-au spus toți să nu alerge. Toți i-au spus să se abțină, căci dacă o va face, nu va veni nimeni să o ridice. Ea nu a ascultat. A alergat, a căzut și a rămas acolo.
Nu a ridicat capul să vadă dacă e cineva să o ajute să se ridice. Căzuse rău, într-adevăr. Atât de rău, încât ar mai fi alergat o dată să încerce dacă poate reuși o căzătură mai gravă ca asta. Ca să se simtă mai bine și să nu mai alerge vreodată. Să-i fie învățătură de minte. Respira sacadat, sângele curgea șiroaie din rana deschisă și ea privea ca în transă cum se scurge energia din ea. Ieșeau firicele mici, de mărimi diferite, una era cu râs, alta cu zâmbet, una cu încredere, alta cu speranță, iat-o și pe cea cu dorință.. era cea mai lungă… Lungă și subțire, ea se încolăcea și se zvârcolea pe uscat, ieșită în sfârșit la lumină și privind disperată în ochii ei mari și încă limpezi. Dar ea nu întindea mâna să o ia să și-o prindă înapoi. Avea puterea asta. Să se vindece singură. Dar acum puterile ei erau slăbite.
Ședea în genunchi pe asfalt, cu capul plecat și aștepta să fie părăsită. Erau multe crăpături pe jos, iar firișoarele ieșite din ea se strecurau repede ca argintul viu și dispăreau prea curând, fără să o aștepte să-și revină și să ia vreo hotărâre. Acum nu mai voia nimic. Își asculta respirația, bătăile inimii îi bubuiau în urechi clare și neregulate… 1… 2… 3… Își ridică încet o palmă plimbând-o prin fața ochilor, avea mâini frumoase și își privi fără mirare zgârietura adâncă, proaspăt căpătată. De acolo nu ieșea nimic. Doar sânge. Negru și mult. Atât de mult… încât nu-și dădea seama unde era rana mai adâncă, la genunchi sau la mâini.
Nu plângea. Toate o dureau potolit, putea să-ndure. Îsi linse buzele uscate, îi era sete. Îi intra părul în ochi și simțea în nări un iz ușor dulceag de trandafiri portocalii, ca cei de-acasă, de unde venea oare? O gâdilau firele de păr rătăcite pe frunte, dar n-avea puterea să-și ducă un deget să-și cumințească părul despletit. Aștepta în poziția aceea înfrântă, să se scurgă totul din ea, să iasă răul și puterea veche și să rămână una nouă, chiar dacă mică, cu care să încropească o noua speranță. Poate, aceasta va bate mai tare din aripi. Ea nu putea fi învinsă. Niciodată. Doar pe moment.
Încercă să-și schimbe poziția și reuși ușor, îndreptându-și genunchii. Și ceea ce văzu acum, când era mai expusă, o îngrozi: șuvoiul cel gros de sânge care crezuse că provenea din rana de la picior, nu de acolo ieșea. Ci din inimă. Atunci cum bătea oare? Neregulat, da, dar bătea… 1… 2… Unde este 3?
Se-ntinse încet pe asfalt, cu fața în sus, și pentru prima dată, ochii ei priviră soarele în față. Acum putea să înțeleagă. În lumina lui, adevărul îi apăru limpede și gol, fluturând ostentativ din aripi. Nu ea sângera acolo înfrântă, ci umbra ei. Cealaltă „ea”. Care-i ținea locul când îi era frig, care prelua toate loviturile, care se zbătea impetuoasă și-i lua apărarea pentru ca ea să facă ce făcea și acum: să aleagă.
Guest post by Arestatul fără umbră
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
