Îi cunoaşteţi pe oamenii aceia, pentru care „merge şi aşa”? Nu o lună, două sau trei, ci la nesfârşit? Care se rotesc într-un carusel nedorit, din care nu pot coborî. Care se conving pe ei înşişi că aşa trebuie să fie viaţa, trebuie să o accepţi exact în felul în care ţi-o gătesc alţii, cu condimentele lor neştiute. Că uneori confortul e adevărata magie, iar aceasta devine principala cauză pentru care adevărata magie se stinge, în visele şi condiţiile pe care le dictează alţii. Cei din jur. De obicei, oamenii pe care îi iubim.
Îi cunoaşteţi pe oamenii aceia, pentru care „merge şi aşa”? Eu cred că da, şi încă foarte intim, pentru că, uneori pe nesimţite, fiecare dintre noi ajunge un astfel de om. Compromisurile se ţin lanţ, încât uităm, la un moment dat, unde au început şi de ce. Unde se vor sfârşi nu avem de unde şti.
E greu de tot să pui capăt unei avalanşe de aparente acte de iertare şi bună înţelegere la infinit, chiar dacă pe dinăuntru Sfarmă-Piatră îşi face legea proprie şi te ronţăie, cu pietrişul de la rinichi cu tot. Lumea ar putea să creadă lucruri. Că nu mai vrei să construieşti, că nu mai vrei să primeşti şi să oferi, că nu mai vrei să iubeşti. Doamne, îngrozitor este ce poate crede lumea, mai ales lumea mică şi familiară a celui de lângă tine!
De aceea, aş cere lui Dumnezeu nişte semeni mai revoltaţi. Nu cu furci şi topoare în mână, ci doar înnobilaţi de genul de revoltă care îi poate împinge să spună, la orice oră, nu doar când e criză, ce îşi doresc de la viaţă, fără să le fie teamă că pot fi ridiculizaţi sau părăsiţi. De iubirea vieţii lor, de frate sau de soră, de prieteni.
Aş cere nişte oameni mai conturaţi în dorinţele lor, în libertăţile lor. Pe uşa camerei mele stătea scris, în adolescenţă, un citat, acum jalnic, din Schiller. Cu cariocă verde scria „Mai mult decât viaţa îmi iubesc libertatea”. Cred cu toată fiinţa mea că m-am transformat într-o persoană pentru care uneori „a mers şi aşa” chiar în secunda matură în care aceste vorbe mi s-au părut, brusc, jalnice şi nepotrivite.
Vestea bună este că, de câtva timp, încerc să recuperez. Dar tot se activează periodic nişte pârghii care mă apasă către înapoi, către compromis şi situaţii înghiţibile. Doar că încerc să le limitez, şi numărul şi importanţa.
Aş cere nişte oameni care să se iubească mai mult pe ei înşişi. Să-şi preţuiască pielea şi sufletul. Aş cere nişte oameni care să nu se lase deoparte, doar pentru că au sentimente pentru alţi oameni. Nişte oameni care să fie în stare să decidă, luându-se fără teamă şi pe ei în considerare. Care să ştie să schimbe lucrurile în echilibru şi respect faţă de toată lumea. Mai ales faţă de ei, când se întâlnesc cu oglinda şi sunt singuri acasă.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
