La 19 ani nu știa nimic despre ce se întâmplă între un bărbat și femeie. Inocență, un soi de prostie asumată. Bănuia. Dar era mai ușor să se îngroape în cărți, în artă, să se dea mai mare decât e „filosofând” în gașca ei de prieteni mult mai mari care o protejau oricum patern. S-a înțeles mereu mai bine cu bărbații decât cu femeile. Îi plăceau felul franc, nesentimental în care discutau, onestitatea cu care tratau chestiunile delicate. Poate de aceea, luciditatea ei caracteristică a fost apreciată. Și avea oricum un corp și o figură care nu trăsneau de feminitate, nu „lua” ochii masculilor cu nimic special; așa că o tratau corect, ca pe un partener de discuție, fără efuziuni erotico-sentimentale.
Când l-a cunoscut, a fost ca și cum s-ar fi oprit timpul, s-ar fi făcut ordine în universul care era urât: un tată alcoolic, o mamă mult prea severă, geloasă pe afecțiunea pe care o dăruia necondiționat tatălui absent din viața ei. Pentru că așa a crescut: cu un dor imens pentru tatăl care era un copil emoțional, agresiv și penibil în crizele sale psihotice. A apărut trist și copleșit de propriii demoni, o încercare eșuată de sinucidere, o fire complicată, pendulând între literatură și știință. Vorbeau enorm: despre cărți, despre muzică, despre viață, așa cum credeau că o înțeleg amândoi – doi copii teribili, care aveau impresia că suplinesc prin inteligența ieșită din comun și prin lecturi golul emoțional. Erau ciudăței împreună: ea cu niște pantaloni fără o culoare precisă, cu bocanci de rockeriță, cămăși lălâi, total dezinteresată de fleacuri feminine ca modă, seduceri adolescentine, glumițe de gașcă, muzica momentului lătrată prin discoteci. El avea plete negre cârlionțate, cânta la chitară, dar era mai sociabil decât ea. Nu neapărat mai popular. Pentru că dintre ei doi, ea iubea oamenii și avea o capacitate uluitoare de a ierta. Mai puțin pe sine.
Nu s-au atins niciodată. Din pudoare, din neștiință, din teamă. Și totuși, era o tensiune cumplită între ei. Poate de aceea preferau să se întâlnească în baruri sordide unde să fumeze țigări proaste, dar să nu fie singuri. Se entuziasmau pentru că citeau aceiași scriitori așa cum alții se bucură că au aceleași pasiuni culinare. Într-o zi, s-au scotocit prin buzunare și au reușit să adune de o bere: erau majori de-acum, ce mai! Și privind-o intens (pentru că o privea ca și cum nu ar mai fi existat o altă fată pe lume) i-a zis cu aceeași furie de armăsar neîmblânzit care îl apuca când ea flecărea prea mult ca să alunge stânjeneala: „Dacă ai avea plete, te-aș târî prin toate bălțile orașului.” Și pentru că nu a putut obține decât un râs isteric, a adăugat: „Dar aș vrea totuși să am un castel de nisip în Spania și tu să-mi fii Alice.”
Fiecare credea că „iubește” și e într-o relație: ea cu un schizofrenic poet și pictor care dădea din când în când prin oraș, el cu cea mai bună prietenă a ei. La un moment dat, au rămas singuri față în față: fără iubiți paravan, fără ascunzișuri. Ea fugise în miez de noapte doar în pulover, tunsă aproape zero ca să dovedească lumii că nu respectă conveniențele, fugise să nu fie bătută de tată, iar el o aștepta în ninsoare. I-a citit o proză. Ea l-a ascultat după ce o cocoțase pe o chestie de piatră. I-a vorbit despre faptul că se simte în clandestinitate în prezența ei. Că nu o să poată uita niciodată fulgii uriași care se buluceau pe creștetul ei proaspăt tuns. Și în pustiul parcului, au înțeles amândoi că îi leagă ceva ce nu poate fi spus, nici lega, nici dezlega. Au mers ținându-se de mână și s-au adăpostit într-un bloc. Au vorbit mult pentru ca senzația aia să dispară. Că trebuie să se țină în brațe. Furios, într-un târziu a plecat. Era patru dimineața. Nu a putut să strige după el să nu o lase singură și cu un sentiment cumplit de vinovăție. Scara unui bloc mirosind a urină nu era tocmai locul potrivit să părăsești pe cineva care nu mai voia să se întoarcă acasă. Și totuși nu a putut: i se încleștaseră fălcile de durere. Îi spusese că părinții s-ar îngrijora. Da, el avea părinți care s-ar fi îngrijorat; ea, nu. Trebuia să plece. I-a lăsat geaca de blugi să nu îi fie frig. Și a plecat. Ea a mirosit-o până i-a învățat mirosul pielii amestecat cu tutun. A strâns-o pe corp să îi simtă căldura. O geacă să îi țină loc de tandrețe, de iubire, de cuvinte care ar fi trebuit spuse. Dar nu s-au mai spus.
Peste câteva săptămâni a fost violată de poetul schizofrenic. Așa a aflat ce se întâmplă între un bărbat și o femeie. Dată pe ușă afară, a rătăcit șocată opt ore pe străzi. S-a dus la el. I-a spus că și-a început viața s*xuală și că e minunat. Nu a putut spune altceva, de frondă, de spaimă că nu va fi crezută. A alungat-o și el. Nu imediat. Au fost săptămâni în care și-au scris unul altuia poeme nervoase, în care s-au certat fără să fie vreun motiv de ceartă. Motivul ridicol a fost însă: „Mă cunoști prea bine și nu am să permit nimănui în univers asta.”
Și atunci, singurul lucru pe care a putut ea să îl facă ani de zile a fost să se „dăruiască” unor „vânzători de fructe”, fără să simtă nimic, ca o pedeapsă supremă. Doar cu amintirea mirosului de tutun, doar cu atingerea unei haine care l-a îmbrăcat pe el.
Singura intimitate. Ca-ntr-un tablou de Magritte. Ca-ntr-un poem pe care nu l-au mai scris. Ca-ntr-o tăcere vinovată.
Guest post by Runa
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
