În dimineața aia se privea în oglindă ca de obicei, după ce se spălase pe ochi, și nu se recunoștea. Recent trecuse printr-o depresie, o despărțire și devenise mamă pentru prima dată. Nu în această ordine neapărat. Sunt lucruri în viață de care ținem cu toată forța ca să nu uităm, amintiri frumoase care se pierd în timp. Altele însă, dureroase, încercăm să le alungăm așa cum se alungă demonii, cu chin și de multe ori în zadar, pentru că ceva tot rămâne adânc înrădăcinat și ajunge un cuvânt rostit, o frază dintr-o melodie și iar iți amintești și te bântuie. Trei lucruri îi rămăseseră întipărite în memorie, trei imagini exacte, ca pozele acelea din aparatele de fotografiat la minut.
Momentul în care a aflat că va fi mamă, dar mai exact reacția lui. Nu a visat, ce e drept, cum fac alte femei, nu s-a așteptat la ceva romantic, nici ieșit din comun, dar sigur nici la ce urma să se întâmple. A privit testul ăla înlemnită timp de 30 de secunde și nu înțelegea ce însemnau acele două liniuțe, deși făcuse vreo 20 de teste în ultimele nouă luni. Doamne, cât a plâns când vedea mereu o amărâtă de liniuță, și îl mai lăsa 10 minute și iar îl privea și nimic, iar el îi spunea mereu „Hai, honey, nu mai plânge, mai încercăm! O să fie bine!”. Atunci, în momentul ăla, nimic nu era bine.
Cu o săptămână înainte luase decizia că îl va lăsa, dar era Paștele și au promis că merg la ai lui, așa că au mers. După câteva minute, strigătul de bucurie al verișoarei lui, care dăduse buzna peste ea în baie, o trezise la realitate. E. luase testul și fugise să dea vestea familiei. Și atunci își amintise că trebuie să îi spună și lui. L-a căutat, dar nu era de găsit. Ea discutase deja cu ai lui și au decis că ar fi bine să îl surprindă, că tot era sărbătoare și se împărțeau cadouri. Pusese testul pe fundul pungii de cadouri. Când l-a văzut, mare i-a fost surpriza! A ei, nu a lui.
Căuta pe fața lui un indiciu, orice care să arate un strop de extaz. Important de menționat că, la aflarea veștii, se gândise ea că poate asta era o nouă șansă, un semn, un nou început. Da’ de unde, era un început, cel al sfârșitului. Pe fața lui se citea mirare, teamă și o oarecare nemulțumire. I-a explicat el mai apoi că nemulțumirea, aparent, venea de la faptul că nu i-a spus în privat și știa deja toată familia. De parcă bucuriile nu se împărtășesc în familie sau era vina ei că E. intrase peste ea. Cum a menționat mai apoi tatăl ei „dacă era să se bucure, sărea în sus, oricine ar fi aflat vestea înaintea lui”.
Acea imagine, acea reacție a lui, pătase oarecum vestea minunată. Nu o înțelegea. Adică au încercat luni de zile să procreeze, iar el părea să o susțină enorm când venea vorba de analize, programări, decepții. Doar nu îl făcuse singură și fără să își dorească amândoi acest lucru. Avea să afle peste câteva luni chiar de la el de ce. „Eu te-am vrut pe tine, eu nu voiam să te pierd, de aia am vrut un copil”. Genial, așa ceva credea ea că doar în telenovele se întâmplă, de regulă, femeile făceau asta, dar se pare că viața a bătut filmul de data asta. Și acum, că nu o mai voia pe ea? Și ea nu îl mai voia pe el? Ce era de făcut?
Să rămână împreună, bineînțeles, a propus el. Pentru copil, bineînțeles. Idei stupide avusese el multe, dar asta le întrecea pe toate. „Cum să rămâi pentru copil?” Rămâi într-o relație, dacă mai ai pentru ce să rămâi, dacă mai ai ce să construiești, or la ei nu mai era nimic. A fost făcută în tot felul mai apoi, înjurată, jignită, amenințată „cum își permite să îi ia copilul de lângă el?”. După multe discuții, a decis să rămână, iar el a promis din nou „honey, o să fie bine!”.
Și uite așa au mai trecut nouă luni și a ajuns la spital. Ce a fost între timp între ei este o altă poveste, lungă, dureroasă și care rămâne pe altă dată. Pot spune un lucru sigur, și cred că orice mamă poate susține la fel. Orice ar fi între ea și tatăl copilului, oricât a suferit, orice ar fi făcut el sau ea, în perioada aceea când ești foarte hormonală, când te trec o mie de emoții și sentimente și simți copilul mișcând, dar mai ales prima dată când îl vezi, simți o căldură, simți că „domn’le, cred că îl iubesc”. Pe el, că pe copil îl iubești din primul minut. Ei, așa a simțit ea în momentele acelea când era pe masa de operație și la câteva minute după. Și așa ajungem la al doilea moment de neuitat.
Naști și îți pun copilul pe piept, și privești în dreapta deoarece după ușă, la geam, se află tatăl copilului, care la insistențele tale a fost acolo prezent să te susțină, să vadă cum e să aduci pe lume un copil. Și iar îi cauți privirea și iar cauți emoția, ceva de care să te legi, și nimic. Și îți zici că o fi șocat și aștepți să vină momentul în salon. Și vine bebe, și vine și tăticul, și tu ești plină de emoție, și aștepți un sărut, o îmbrățișare, o felicitare, un cuvânt duios, și… nimic.
Atunci simți cum se rupe ceva în tine și parcă chiar auzi o bubuitură și doare al naibii de rău. Deși știi că nu i-ai zis că îl mai iubești de aproape un an, și la scurt timp nici el nu ți-a mai zis ție, și știi că ai acceptat să stai cu el la insistențele lui pentru copil. De atâtea ori la nervi a spus clar cât te disprețuiește, te urăște și nu simte nimic pentru tine, chiar dacă venea apoi beat și te privea duios, insistând cât de dragă îi mai ești. Că spunea adevărul la beție sau vorbeau pentru el hormonii din acea seară, din moment ce de cele mai multe ori ajungea să fie gol lângă tine în pat, asta el știe mai bine. Așa s-a rupt ceva și e grav, mai ales când ai devenit mamă. E grav pentru că te simți de două ori mai responsabilă, ba chiar invincibilă, și nu mai accepți nimic, niciun cuvânt urât, sau jignire, sau nepăsare, sau abuz. Și, în al doilea rând, e grav pentru el, care nici nu realizează câte are de pierdut din momentul în care te-a pierdut pe tine.
Așa am ajuns la al treilea moment. Și anume momentul când el a plecat, nu, nu se despărțiseră încă, dar în momentul când și-au luat rămas bun la tren, și ea l-a văzut urcând, știa ce va urma și iar durerea aceea în suflet. De data asta nu pentru ea, ci pentru copil. Îl duci la tren și te sărută pe fugă, repetând fraza aia care deja te scoate din pepeni, „O să fie bine, honey, ai să vezi” și pleacă peste hotare, urmând ca mai apoi să mergi și tu cu cel mic. Doar că refuzi să mai pleci pentru că, între timp, leuțul aflat în sălbăticie își uită promisiunile făcute și angajamentele luate, iar tu decizi că nu mai suporți și că ai îndurat destule și îl lași.
Da, e greu al naibii când ești mamă să îl lași pe tatăl copilului tău. Nu pentru că îl mai iubești, poate chiar ai ajuns la un punct în care simpla lui prezență este insuportabilă. Dar nu poți să zici -„gata, du-te în treaba ta că eu de mâine nu mai am nimic cu tine”. Să ai un copil cu cineva chiar e până când moartea vă va despărți.
Își amintise în clipa aia cum, la vreo lună după ce erau împreună, îi spusese el „99,9 la sută tu vei fi soția mea”. Ce învățăm din asta? Că 0,1% contează. Bineînțeles că ea nu a dorit nicio nuntă, nici nu s-a visat nevasta nimănui, ea și-a dorit un copil. Acum își dorea să se fi gândit la nuntă, nu din motivele la care se gândesc majoritatea femeilor, ci pentru că, dacă se gândea la nuntă, acum era doar divorțată. Cât durează planificarea unui astfel de eveniment și norișorul roz deasupra capului erau deja despărțiți. Era o zicală cum că Dumnezeu sau Alah, sau cum s-o numi în alte părți, îți îndeplinește dorințele în trei feluri, uneori zice nu!, altă dată zice așteaptă! și alteori îți dă ce îți dorești, de aia trebuie să ai grijă ce dorești.
El a avut însă dreptate tot timpul când îi zicea „honey, o să fie bine”. A fost bine, dar abia după ce el a plecat departe, că din viața ei nu poate pleca, din păcate, oricât și-ar dori amândoi.
Guest post by Claudia
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
Andropauza (menopauza masculină)
Reflexul urărilor de bine în epoca înstrăinării
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
