O societate nu foarte bine dezvoltată la cap (și nici la inimă) se recunoaște lesne după această apucătură, pe care golanii de la noi din cartier o descriu atât de bine: se duce după fentă. Ceea ce înseamnă că oamenilor li se propune o falsă problemă, o temă lipsită de orice importanță reală pentru viața lor, iar ei se încaieră lăsând în urmă nu doar multă energie consumată inutil, ci și – adesea – un splendid covoraș din coji de semințe de dovleac sau de floarea-soarelui. Românii excelează în dusul după fentă.
S-a inflamat, uite, țărișoara în legătură cu chestiunea definirii familiei în sfânta noastră Constituție (nu am observat aceeași pasiune juridică la religioși în chestiunea elementară a unei egalități fiscale în fața legii – Biserica trebuie întotdeauna să fie moț, pentru că așa a vrut Domnul, deși nu aflăm de nicăieri când și unde anume a dispus Domnul una ca asta, impozitele sunt pentru mireni, și asta e – e tradiția noastră, să ne supunem).
Ce este, deci, familia? Nu se pot împreuna în fața înalt statului nostru de drept decât femeia și bărbatul. Așa e și acum în Constituție, doar că se folosește denumirea “soți”. Așa că ar trebui să se scrie în clar: femeia și bărbatul. Să fie curat constituțional. Așa au cerut trei milioane de români cu semnătură la mână.
Președintele României, altfel atât de lent în poziționările sale (le privesc atât cu atenție, cât și cu îngrijorare), a avut o reacție de bun-simț și le-a transmis că o iau pe arătura fanatismului și că o civilizație se definește și prin toleranța și acceptarea minorităților. Alde Dragnea, veche pramatie politică, infractor dovedit și condamnat penal, s-a declarat repede un fanatic al familiei tradiționale (deși în familia tradițională nu există secretare unse parlamentare, dar ce știm noi, noi nu suntem fostul soț al Bombonicăi Dragnea și nici nu avem atâta intimitate cu aceia care tot încalcă poruncile să nu minți și să nu furi…).
Trebuie să admitem: era o problemă de maximă importanță pentru statul nostru. Erau cozi kilometrice (ca la blocarea votului de alde Meleșcanu, care – apropo – acum curvăsărește politic pe la ALDE și ne anunță că ne redă demnitatea) pe la stările civile. Cetățenii homosexuali luaseră cu asalt Primăriile cerând căsătoria! Chestiune arzătoare, ce să mai (invers, fanaticii familiei tradiționale nu mai pridideau în a vedea ambulanțe albastre conduse de homosexuali care răpesc prunci nevinovați și îi convertesc la practici contra-firii).
Bineînțeles că e util să ne definim: cine suntem noi? Un stat din secolul XXI sau – dimpotrivă – mai întârziem puțini în epoci ceva mai întunecate, în care cei vulnerabili trebuie prigoniți?
Păi, să le numărăm, coane Fănică. Biserica Ortodoxă Română își maniestă acum puterea. Puterea necontrolată abuzează. Și ar trebui să le crape fețelor bisericești obrajii de rușine pentru felul în care puterea le-a mutilat instituția. Nu se va întâmpla.
Nu intrăm în dezbateri teologice de bodegă (a avut Iisus Hristos o familie tradițională?, că umbla de colo-colo cu doișpe dârlăi după el, bașca o prostituată întoarsă la Domnul; copiii lui Adam și Eva, frați fiind, s-au împreunat între ei, de unde rezultă că toți suntem produsul unui incest, și cum de ne mai rabdă Dumnezeu?, etc., etc.). Să apelăm, mai bine, la tradiționalul, uitatul bun-simț.
E de bun-simț să nu te privească viața intimă a aproapelui tău (mântuire cu forța nu există). Lăsați oamenii să se iubească așa cum consideră, e afacerea lor privată – dacă Dumnezeu îi mai primește în împărăția cerurilor sau îi trimite să ardă în focul veșnic, abia asta e problema bunului Dumnezeu.
Iar familia tradițională oricum se va dezintegra pentru că – vai, erezie! – și ea este produsul unui context istoric (îndelungat, căci așa a devenit tradiție), context care se dizolvă, fiindcă așa merge lumea (așa vrea bunul Dumnezeu?), și nu putem noi, de aici, retrași prin pădurile gândirii, să punem stavilă mersului lumii. E trist, să mergem mai departe și să ne trăim, totuși, amărâta de viață. În viitor, poate ne vom căsători toți cu roboți, cine să le mai știe?
Normalitatea? Ce este normalitatea? Dacă ea decurge din normă, o resping cu toată puterea. Nu vreau nici să mă târăsc spre moaște, nici să mă îndop cu ceafă de porc, nici să mă tulbur cu tulburelul, nici să adorm la seriale turcești. Nu vreau familia tradițională, în care Dumnezeii mă-tii sunt mai evocați decât Domnul Iisus.
Statul este o convenție laică. Suntem aici să ne punem de acord cum să ne facem mai puțin rău ca să putem coabita. Nu e musai să ne înghițim reciproc și nici măcar să ne iubim (deși creștinii…). Lumea dogmelor a rămas în urmă în istorie, se mai găsește în prezent – e drept – înspre Orient. Un califat al ortodocșilor habotnici? Nu, mulțumesc.
Vedeți? Gândim în extreme. Asta înseamnă, în definitiv, să ne ducem după fentă. Homosexualii nu sunt doar sexualitatea lor, și e barbar să reduci un om la o singură dimensiune. E cât se poate de normal (normalitate!) să aibă drepturi egale cu orice alți cetățeni în fața legii (să se însoare dacă vor, să aibă și ei soacre, să vadă cum e, să se sature…). La fel cum Biserica – o organizație care ține de credință – are tot dreptul din lume să nu îi primească în preajma altarului.
Dar! Oameni buni, nu această schismă este problema noastră, pe aici: suntem săraci și suntem proști și suntem bolnavi (consultați statisticile!). N-avem de niciunele și mestecăm bomboanele unei propagande de două parale, ca să stăm liniștiți la locurile noastre, ocupați. Ia să ne fi ocupat noi din vreme de educație, să vedeți cum dispărea de la sine întrebarea asta (merită homosexualii drepturi egale?). Dar nu ne-am ocupat, așa că am murit degeaba la Revoluție.
Oricât ne-ar plăcea să credem că e o insulă, un tărâm excepțional, România nu e așa. E remorcată și ea la mersul oamenilor prin istorie. Deocamdată, oamenii nu merg înapoi spre beznă, deși dau semne că ar vrea. Va fi și la noi ca la alții, mai răsăriți, cât de cât. Normalitate?
Recomand, mai bine, să ascultăm de domnul Bob Dylan, care ne tot spune de jumătate de secol că timpurile se schimbă. Profeția dumisale s-a împlinit: cei altădată marginali au ajuns în centrul preocupărilor noastre. Și asta e bine. Nu e vorba că progresul înseamnă desfrâu. Progresul omenirii, atât cât e el posibil, înseamnă șanse și drepturi egale pentru toți membrii unei societăți. Faptul că ne-a luat mii de ani să ajungem până aici (și unii nici n-am ajuns) rezumă, de altfel, destul de bine limitele speciei noastre. Nu prea avem motive de mândrie, noi, oamenii, cu privire la istoria noastră. Poate, de acum-înainte.
Deși…
Hai, sus pietrele virtuale! A se arunca.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Singura frumusețe care nu dispare niciodată
Autenticitatea, bărbăția, masculinitatea și vulnerabilitatea în relații
Să mă prezint, sunt fosta soție a lui Petru (cutia cu surprize)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
