Îmi amintesc de timpul când cineva mi-a spus, ridicol „Nu mă judeca după ce fac și ce spun, judecă-mă după cine sunt”. M-am amuzat copios. Cine suntem, pentru ceilalți, decât ceea ce facem și ce spunem? Bunele intenții sunt doar pavele pentru drumul spre Iad și noi, ca societate, facem bine că judecăm oamenii după realizări și nu după intenții. Alcoolicul care se urcă la volan intenționează doar să ajungă acasă, nu să ucidă; cel care deturnează sau măsluiește medicamentele bolnavilor de cancer intenționează doar să-și cumpere încă un Bentley, nu să refuze alinare oamenilor în suferință; politicianul corupt intenționează să-și ajute un prieten, nu să aducă țara la marginea prăpastiei. În fața mea, am realizat, bunele intenții care nu se concretizează în reușite valorează mai puțin decât o ceapă degerată. Bunele intenții trebuie combinate cu o înțelegere intimă a efectelor acțiunilor noastre, trebuie amplificate prin muncă și educație, prin informare corectă și o adâncă înțelegere și acceptare a naturii umane. Cu alte cuvinte, bunele intenții (ceea ce oamenii cred că îi definește), sunt necesare, dar nu și suficiente.
Această atitudine, faptul că chestionez prin prisma realismului orice bună intenție, nu mi-a atras multă iubire din partea celor bine-intenționați. Îi înțeleg – cine ar pune oare la îndoială binele aparent unanim acceptat, cine altcineva decât o persoană rea, un bigot, un ticălos, un rasist, un… ?! Mult timp am pus la suflet această evaluare dar am acceptat, în cele din urmă, că nu voi fi iubit de toată lumea și că, atât timp cât vorbesc în armonie cu conștiința și mintea mea, n-am ce să-mi reproșez.
Pentru bucata de azi sunt perfect pregătit să fiu tratat drept homofob. Cu 20 de ani în urmă eram considerat homofil, atunci când susțineam că nimeni n-ar trebui să se amestece în viața sexuală privată a cuiva. Tot homofil eram considerat când susțineam, pe motive de logică (pentru că știința nu ne-a oferit încă argumente definitive), că homosexualitatea nu este o alegere. De ce ar alege cineva să fie stigmatizat, să fie marginalizat, să sufere discriminare?! Timpurile însă s-au schimbat iar eu mai puțin decât ar fi trebuit s-o fac.
În sfârșitul de săptămână care a trecut, la București a avut loc GayFest, un miting care se ține din 2004. Deși eram plecat din țară când LGBT au pornit această manifestație, sunt familiar cu manifestarea Pride Parade care se ține în Canada. Conceptul în sine, așa cum îl percep eu – și se poate să îl percep greșit – mi se pare minunat. O paradă a oamenilor marginalizați care militează pentru acceptare, pentru înțelegere, toleranță. Dincolo de concept și de bunele intenții ale participanților, metodele alese pentru a dobândi un suport mai larg în rândul populației sunt cel puțin ciudate. Mi se pare că scheletul filosofic al unei asemenea manifestări ar trebui să fie că minoritățile de altă orientare sexuale sunt compuse din oameni, oameni cu aceleași dorințe, năzuințe, spaime și speranțe ca și noi, ceilalți. Îmi spun că, o dată ce populației generale s-ar putea identifica cu cei din paradă, chiar și parțial, împotrivirea, reticența, distanța ar dispărea de la sine iar drumul integrării și acceptării ar fi deschis.
Mai puțin la GayFest și mult mai mult în Pride Parade, strategia pare să fie complet dată peste cap. Merită să amintesc că Pride Parade comemorează un act ilegal – funcționarea unor băi publice ca bordeluri (homosexuale în acest caz, hetero în altele). Acest lucru a atras, în 1981, un raid al poliției în 1981 pe care activiștii curcubeu îl privesc ca pe un moment de mare încercare deși, sub presiunea publicului, curând toți cei arestați au fost eliberați și n-au existat condamnări. De atunci poliția nu a mai îndrăznit să ranforseze „bawdy house act” („legea caselor deșucheate”), cel puțin în cazurile locurilor de întâlnire homosexuale. În ciuda acestei origini cu asocieri negative (la urma urmei, legea încălcată nu era legată de homosexualitate ci practicarea ei în locuri publice) sau poate din pricina acesteia, mesajul de integrare și toleranță se pierde în modul în care militanții aleg să se expună. Expunerea merge, în multe parade, până la nuditate completă, un exhibiționism public care – în orice alte condiții, în orice altă zi, pentru oricine, hetero, gay, lesbian ar duce sau măcar ar trebui să ducă la arestare. Despre grotescul îmbrăcăminții, posturile, jucăriile sexuale din recuzită, mimarea de acte sexuale nici nu mai vorbesc – nu sunt de natură să transmită celorlalți mesajul principal „Suntem ca și voi!”.
Desigur, cum spuneam, GayFest nu este Pride Parade dar, pas cu pas, va deveni. Pentru că se pare egalitatea și integrarea nu sunt țelurile de esență. Nici Pride Parade-urile din anii ’80 și ’90 nu erau ceea ce sunt astăzi. Atunci când speri să scapi fără repercusiuni la nuditate publică, la orgii în locuri și spații publice, te plasezi deasupra legii, deasupra celorlalți. Pentru mine, această manifestare va rămâne un exemplu de bune intenții care conduc la ceva ce nu poate fi decât rău. Răul poate fi expunerea la o sexualitate explicită a copiilor – da, părinți care filtrează foarte atent filmele vizionate de copii, îi târâie la Pride Parade pentru a-și sublinia liberalismul de care dau dovadă. Răul poate fi ca cei din societate care nu sunt expuși la chipul de zi cu zi al LGBT să-i asocieze cu extremele și excesele de la paradă și să fie încă și mai reticenți la a se asocia cu ei, la a-i înțelege și integra. Răul poate fi că o minoritate poate primi drepturi pe care majoritatea nu le are și nici nu le dorește – cum ar fi acela de a mărșălui în nud sau semi-nud prin centrul unui oraș.
Nu mă pot opri la GayFest/Pride Parade ca exemplu de bune intenții greșit realizate. În aceeași linie, pe aceeași problemă, privesc și la best-seller-ul lui Adrian Teleșpan, Cimitirul, și la recentul succes al Conchitei Wurst. Sunt două cazuri cunoscute cetățeanului român. Mi s-a argumentat că, dincolo de intențiile declarate ale celor doi autori, nu se află decât folosirea unei cauze de profil înalt pentru câștig personal. Ca argument, mi s-a adus cazul celebru al t.A.T.u – trupa celor două lesbiene care a câștigat locul III în 2004, la Eurovision ca mai târziu să iasă la iveală că promotorul celor două fete, care se declară pedofil, inventase această orientare sexuală pentru a atrage publicitate.
Nu știu care este adevărul. Nu cred că nimeni, cu excepția celor doi, îl poate ști dar nu vreau să gândesc astfel. Am convingerea că oamenii sunt, preponderent, animați de bune intenții și prefer să discut prin prisma acestor bune intenții.
Mărturisesc că nu am citit romanul lui Adrian Teleșpan, Cimitirul. Am citit pe net câteva extrase postate de fani entuziaști – cele mai bune, cele mai nostime susțin ei. Am zăbovit minute în șir, în librărie, deschizând cartea aleator, încercând să găsesc o pagină, apoi măcar un paragraf eliberat de limbajul suburban în care autorul a ales să-și compună creația, până ce, în cele din urmă, am renunțat. Nu știu cum arată lumea domnului Teleșpan, dar în mod cert lumea mea nu gravitează exclusiv în jurul sexului. Oamenii pe care i-am cunoscut, hetero, homo, ce vor mai fi fost, au preocupări mai bogate și, în nici un caz nu coboară și rămân în teritoriul verbal al caracterelor pe care le descrie. Așa cum spuneam, a-i ajuta pe oameni să se identifice cu cei oprimați se bazează pe descrierea locurilor, emoțiilor, instantaneelor de viață comune tuturor și nu a activităților din dormitor. Modul în care autorul încearcă să ni-i apropie pe cei pe care-i rejectăm este un mod juvenil, de adolescent rebel, așa cum se întâmplă și la Pride Parade: “am să-ți arăt ce nu dorești să vezi și o voi face până ce vei place ce vezi/auzi/citești”. Singurul rezultat logic al unei asemenea apropieri este că simpatizanții vor aplauda fervent iar cei din tabăra opusă vor rămâne la fel de obtuzi și distanți. Nimic nu se va schimba pentru că încercarea literară Cimitirul nu construiește nici un fel de punte între cele două tabere.
Am ascultat melodia Conchitei. Deși o interpretare bună, nu cred că s-a ridicat la nivelul de podium și, este posibil, ca accesul la acest podium să-i fi fost înlesnit de temerea societății de a nu fi percepute ca obtuze și bigote. Așa cum, mai ieri era la modă să te distanțezi de orice este diferit, acum moda este un liberalism complet, nerezervat, lipsit de orice filtru critic. Pentru mine, strategia Conchitei rămâne la fel de absurdă și plină de grotesc. Nu văd, sincer, cum avansează integrarea celor diferiți forțându-ne să acceptăm o imagine improprie oricărei categorii discriminate. Ca să împing ilustrația în absurd, mie mi se pare că este la fel ca și cum aș merge pe stradă deghizat în făptura din seria de filme SF Alien pentru ca să atrag atenția asupra vieții dificile a imigranților. Desigur, ca truc de atragere a atenției și a unui premiu a funcționat. Și în cazul Cimitirului, tematica și limbajul au funcționat ca truc de ridicare a vânzărilor și adunare de premii. „Nu există publicitate rea”, spun americanii și le dau dreptate. Dincolo de aceasta, mie personal mi se pare că au eșuat în intențiile generoase care le-au stat la bază.
Așa cum spuneam la început, în manualul meu de evaluare bunele intenții nu valorează nimic fără bune realizări. Așa este pentru toată lumea, și pentru cei care sunt de acord și pentru cei care neagă. Dacă n-ar fi așa, am trăi într-o societate plină de oameni fericiți, împliniți, bogați, generoși, toleranți.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Alice Munro – am început să scriu proză scurtă pentru că nu am avut timp să scriu altceva
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
