Dominic Brezianu e o figură distinctă în literatura română, prin asumarea fără rezerve a condiţiei de homosexual. Trăieşte în S.U.A din 1981, pe coasta Californiei, în oraşul San Clemente. Este fiul istoricului şi criticului de artă Barbu Brezianu şi fratele mai mic al lui Andrei Brezianu, eseist, prozator și traducător cunoscut, şeful postului „Vocea Americii” într-o anumită perioadă. A publicat până la „Poeme cinematografice” (Herg Benet, 2014), volumele de versuri, „Cu mai puţine verbe” (ed. Cavallioti, 1996), „Escale” (ed. Cavallioti, 2000), „Nocturne” (ed. Vinea, 2006) şi antologia de autor „Eroticele” (ed. Tracus Arte, 2012). Este prezent în antologia „Cele mai frumoase poeme din 2012” (ed. Tracus Arte, 2012).
Nu i-am citit volumele anterioare „Poemelor cinematografice”, însă merg pe mâna lui Constantin Abăluţă, care afirmă că ”Dominic Brezianu alege din viaţa senzuală numai secvenţele, disparate, ce i se par revelatoare, cele care încheagă un film abia în mintea şi sensibilitatea cititorului. În acest sens însemnările lui au adesea lapidaritatea unui haiku, iar poemele mai lungi sunt, ca să preluăm un titlu ionescian, un jurnal din fărâme”. Acelaşi a mai constatat şi că „metaforele zgârcite şi ciudate ţintind spre o evanescenţă, alternând cu notaţii directe, prozaice, uneori explicit sexuale, asigură poemului acea tăietură de aur, acel echilibru între spus şi nespus”, referindu-se la „Eroticele” în România literară, nr. 51, din 2013.
Dacă Abăluţă vorbeşte de „metaforele zgârcite”, în „Poeme cinematografice” e de observat dispariţia lor, rămânând texte cu o tăietură precisă, de scenariu: “Căsătorit: 32 de ani/ Blond. Ochi căprui./ Trei copii./ Înălţime: 1,75 m. Greutate: 80 kg./ Jos: 19 cm./ Umeri şi tors, de invidiat./ Verighetă de aur, solidă, scumpă,/ de cea mai bună calitate./ Profesie: specialist în telecomunicaţii aeriene/ Pe fundal, norii grei de ploaie dinaintea/ furtunii/ Suntem în pădure- / Atîţia ani de cînd îşi dorea un bărbat”(Date statistice), “În picioare-/ dăruindu-se-/ respirînd din greu/ cămaşa desfăcută/ ars de soare/ de necrezut/ Aproape pînă la genunchi”(Adolescentul) sau „Îmi dau drumul-/ Termin/ Acum/ Acuma/ Mai vrei?/ Hai că vine/ Încă puţin/ Gata-/ Să ştii că termin mult/ Vine”(Acelaşi lucru spus în diferite feluri).
Homoerotismul poemelor are şanse să-i atragă autorului în cont simpatii, aversiuni, laude, contestări, că aşa-i lumea, iar receptarea e o problemă de gust. Gabriel Daliş a scris pe coperta „Poemelor cinematografice”- „Puţine sunt cărţile de poeme care să exalte cu atâta intensitate pofta de a trăi. În frumuseţea acestei lumi, până şi ceea ce poate părea vulgar devine o formă de politeţe”.
Natura programat cinematografică a producţiilor lui Dominic Brezianu a exaltat-o pe Nora Iuga, într-o scrisoare pe care i-a trimis-o poetului, publicată în acest volum- „Citesc cartea lui Dominic şi retrăiesc starea ambiguă, între certa dedublare dintre alb şi negru a acelui neuitat Anul trecut la Marienbad. Ah, filmul, mereu filmul şi deşirarea acelor zile care…”
În „Poemele cinematografice”, unele cu rudimente epice, altele cu fulguraţii ca nişte fragmente de peliculă tăiate de un operator excentric, despre sex (nu ştiu şi câtă dragoste!) majoritatea, poeticitatea stă preponderent în ce nu se spune – „Parchez maşina cu farurile stinse-/ părinţii sunt însă acasă-/ mai vreau o dată./ Bine, OK./ Îi deschid fermoarul”( Sub razele de lună). Octavian Soviany a observat cu înţelegere, în prefaţa cărţii, că „în spaţiul poeziei actuale, lirica lui Dominic Brezianu beneficiază de propriul său teritoriu”.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Să-ți iubești destinul, chiar și când îți pare un dezastru
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
