Homer a fost femeie

Nu ştiu exact cum, cînd şi de ce mi s-a înşurubat în cap ideea asta, dar dacă Homer a existat cu adevărat, iar operele sale nu-s rodul imaginaţiei unui grup de aezi care hălăduiau prin Asia minor, sau o compilaţie tîrzie a unor călugări bizantini dăruiţi cu multă imaginaţie, atunci sigur a fost femeie! Dacă nu mă credeţi, n-aveţi decît să-i recitiţi cu atenţie opera şi veţi vedea că nimic din ceea ce a scris nu ar putea fi creaţia unui grec bătrîn, orb şi misogin.

Să o luăm de pildă pe celebra Elena. După ce fuge de acasă cu un playboy frigian, autorul îi găseşte scuze, cică ar fi fost vrăjită nu numai de farmecul acestuia, dar şi de parşiva Afrodita, codoaşă şefă în Olimp şi pe lîngă faptul că-i iartă dezlănţuirea unui război catastrofal pentru vremurile acelea, tot în postură de victimă nevinovată o înfăţişează! Ce a urmat se ştie din carte: Paris o mierleşte din cauza unei săgeţi otrăvite, neconsolata văduvioară se mărită fără probleme cu un cumnat, vezi-doamne din raţiuni politico-statale urgente, iar după ce aheii îl căsăpesc şi pe Deifob, e peţită de următorul fraier de pe listă.Dacă asediul ar mai fi durat încă vreo zece ani, cred că nu i-ar fi scăpat nici un burlac din cetate, asta în ciuda evidenţei că era bigamă, fiindcă se pare că divorţul de Menelaos nu s-a pronunţat niciodată. După ce Troia e făcută scrum, pipiţa asta antică şi fatală se reîntoarce nevătămată la primul bărbat, care o primeşte bine-mersi, de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic!

Nici Penelopa nu e mai brează! În vreme ce bărbatu-său e dat dispărut, dama cochetează fără jenă vreme de un deceniu, nu cu unul, ci cu o liotă de peţitori deodată şi-n vreme ce aceştia se ţin de chiolhanuri în locuinţa celui încorporat cu de-a sila, dînsa se distrează tot ţesînd şi deşirînd un soi de carpetă sau de goblen. De admirat sunt şi figurile bine portretizate ale Circei şi Caliopei, două personaje puternice care nu se dau în lături de la nimic, vrăji, poţiuni magice, lacrimi şi ameninţări ca să-l reţină lîngă ele pe bărbatul iubit, fraier căruia nu-i pasă de inima unui de femei ci de palmaresul lui de navigator. Întors acasă după un îndelungat deceniu de măceluri şi jafuri, Agamemnon are parte de un asasinat bine meritat fiindcă îşi înşală nevasta pe faţă cu Casandra luată la pachet cu restul prăzii de război şi cred că un juriu nemisogin ar achita-o pe Climnestra din motive bine întemeiate de crimă pasională.

De ce are Homer o atitudine atît de îngăduitoare faţă de eroinele sale? Matriarhatul nu mai era la modă de cîteva secole, feminismul îşi va arăta mugurii dea-abia peste alte două milenii, aşa că este evident că Iliada şi Odiseea nu pot fi scrise decît de o femeie. De realitatea acesta m-am convins cu prisosinţă pe propria-mi piele, vizitînd locurile în care şi-a plasat autoarea acţiunea.

La Troia nu era prea mare lucru de văzut, doar o droaie de bolovani copţi de soare pe dealul Isarlîc şi reproducerea hollywoodiană, la scară, a mîrţoagei de lemn, peste care umbra lui Schliemann care se lăfăie atotlămuritoare. Genial de vizionar tipul, deşi se pare că şi peste umărul său se iţea drăgălaşul cap al nevesti-si Sophia, o grecoaică isteaţă şi nurlie. Prezenţa miticului aed orb e mai degrabă un brand turistic, Ilionul fiind structurat gospodăreşte pe felii, ca şi straturile de cremă şi blat dintr-un tort al istoriei. Singura imagine homerică care mi-a atras privirea a fost cea a unei turcoaice trupeşe, cu părul bălai, oxigenat şi ochii azurii ca Egeea.Vindea baklava, kebab şi burek cu urdă de pe o tarabă acoperită de o copertină zebrată-n culorile coca-cola, zîmbind turiştilor în dogoarea soarelui anatolian, superbă şi cenigmatică, exact ca şi Elena în clipa în care îi era prezentată socrului, Priam.

Chestia asta cu sexul lui Homer îmi fermenta de ceva vreme în minte ca drojdiile unor struguri tămîioşi şi în cele din urmă am ajuns în Corfu, antica Kerkyra, penultima staţie a lui Ulise înainte de a descinde la domiciliul conjugal.

Aşa cum e descrisă cu feminină simţire şi atenţia unei gospodine harnice care-şi inventariază borcanele cu dulceţuri şi compoturi din cămară, în Cîntul VII al Odiseei:

insula e fermecătoare, dar n-am găsit prin ea nici o urmă a sandalelor lui Homer. La umbra măslinilor multiseculari, în locul hamadriadelor dansînd, vedeam doar adolescente scandinave cu pielea jupuită de soare care jucau gălăgioase badmington, feacii erau toţi ghizi poligloţi sau jupîni ospitalieri în taverne, Alcinou ajunsese patronul unei prospere agenţii turistice, iar eu mă-mpăcasem cu gîndul unui sejur banal, asta pînă cînd am dat de Nausicaa.

Prima dată am întîlnit-o într-un autobus climatizat care făcea ruta Kavos-Corfu Town şi retur. Purta o rochie neagră Dior, mulată pe şoldurile şi pe coapsele ei zvelte de atletă, ochelari de soare fumurii, sandale ecru şi poşetă asortată. Pielea ei aurie care respingea lumina, cocul ionian din care scăpau şuviţe roşcate, ondulate ca şi cîrceii de viţă, tenul de piersică pîrguită, iar profilul ei desăvîrşit i-ar fi tăiat şi lui Praxiteles suflarea dacă ar fi văzut-o!

Am coborît la aceeaşi staţie şi, după cîţiva paşi, am întrebat-o unde e rîul în care şi-a spălat Ulise barba de sarea naufragiului. M-a servit cu chewing-gum, aromă sintetică de cireşe, şi mi-a răspuns într-o engleză cu accent cîntat, rotunjind vocalele:

“Near Moritsa-beach, it’s Messonghi river… good luck!”

Miticul rîu arăta ca o gîrlă obişnuită cu apa verzuie şerpuind mocirloasă spre mare, plină de iahturi şi ambarcaţiuni de pescari care plimbau turiştii, iar eu mi-am înjurat timiditatea înnăscută pentru că n-am găsit năvodul vreunei replici mai inspirate pentru reveriile mele.

Seara am regăsit-o într-o tavernă primitoare, cu mesele întinse pe iarbă, printre palmieri, leandri, şi făclii. Dintr-o mică fîntînă şuvoaie răcoroase susurau liniştite, prelingîndu-se argintate din gîturi de amfore încremenite-n ciment. Avea părul brun de data asta, despletit noptatic pe umeri, pielea de culoarea argilei arse, iar privirile ei, întunecate ca marea în amurg, m-au ameţit mai dihai decît păhărelele de uzo, pe care mi le-a servit surîzînd enigmatică.Ca să-mi fac curaj am comandat o carafă de vin sîngeriu, licoros şi înşelător, cu aromă de stafide, iar vedeniile mele au prins pojghiţă şi contur. Stăteam cu aheii, feacii şi eroii antici la masă, Hebe ne turna ambrozie în pahare şi Olimpul mi se părea tangibil ca o destinaţie de vacanţă. Lumea e pretutideni la fel şi-acum, şi-n urmă cu două milenii!

Michele Desubleo – Ulysse et Nausicaa

Am băut tot vinul, noaptea cobora hlamidă întunecată tivită cu stele spre mare şi cînd am vrut să las un bacşiş generos pe masă, zeiţa mea mi l-a înapoiat cu acelaşi zîmbet fermecător. Atunci prostit de-a binelea, am scris pe un şerveţel de hîrtie cîteva versuri stîngace pe care le compusesem cu două zile înainte şi i le-am înmînat:

Nu a înţeles bineînţeles nici o iotă din mîzgăleala mea lirică, dar a scos floarea roşie de leandru ce-i împodobea cosiţele, a sărutat-o uşor, mi-a aruncat-o în piept şi-a fugit sfioasă spre bucătărie.

A doua zi dormitam pe-un şezlong, întins leneş la soare. Dinspre capul Benitses, culmile dealurilor împădurite cu măslini şi chiparoşi se ridicau din chitonul diafan al ceţii.Trupul mi-era greu, dar mintea limpede, mai clară decît unda din grota Amfitriei. Nausicaa mi-a adus o Corona rece, brobonită, cu o feliuţă de lămîie în loc de dop. Berea era dulce, buzele ei dulci ca sucul care se prelinge din smochinele cărnoase, răscoapte, aerul ca mierea tremura cald, Kerkyra toată era un sirop, iar eu mă îmbătam instantaneu de la aroma ei! Deodată întreaga epoca de aur mi se desluşea generoasă, miturile intrau în cotidian, nu-mi păsa de ziua de mîine şi călcam pe urmele laertidului , suportînd fără ifose săgeata din ventriculul stîng cu care mă cadorisise vicleana odraslă a Afroditei. De ce mi-ar fi păsat? În fiecare seară mă ameţea, nu vinul, ci iubirea dulce tescuită din privirele unei nimfe adevărate.

Nu-mi cereţi să vă dau alte amănunte, fiindcă sunt un bărbat discret şi tipii timizi ca mine nu se împăunează cu aventurile lor. Vreţi să ştiţi dacă ne-am scăldat goi în laguna de smarald, lîngă steiul cu trei colţi botezat “tridentul lui Poseidon”, sau dacă ne-am sărutat lîngă celebrul “canal d’amour”, varianta corfiotă a balconului Julietei? Nu aveţi decît să consultaţi un ghid turistic sau să cumpăraţi un bestseller, pe a cărui copertă lucioasă îşi exhibă profilele contopite un El şi-o Ea, desăvîrşit de fotogenici pe fondul egeean-blue.

Nu m-am trezit din beţia visului meu mitologic decît înainte de îmbarcare. Feribotul s-a aşezat pe valuri ca o balenă de metal, scîrţîind din nituri, zdrăngănind lanţurile ancorelor. Turiştii aruncau în apă diferite obiecte: şepci, eşarfe, tricouri, bandane, cîte-o drahmă ruginită. O superstiţie neroadă, care pretindea că dacă azvîrli în valuri un obiect personal, într-o bună zi te vei reîntoarce. Am aruncat şi eu Canon-ul nou-nouţ în unda azurie. Ce nevoie mai am de fotografii, pot şi fără ajutorul lor să-mi proiectez pe retină imaginea Nausicăi, iar junghiul slab, dar pulsînd viu, dintre a patra şi-a cincea coastă stîngă, va persista încă multă vreme. Poate voi reveni în Kerkyra, dar mi-e teamă că peste un deceniu nimfa mea va fi de nerecunoscut, cu doi-trei plozi agăţaţi de poale, plină de celulită, cu şoldurile şi burta revărsate peste fuste şi buza superioară împodobită cu peri negri.

O voce interioară, familiară, mă întreabă parşivă: “De ce nu ai lua-o cu tine?” Izbucnesc fără să vreau într-un rîs cu lacrimi, homeric fără doar şi poate, şi toţi pasagerii mă privesc miraţi de parcă aş fi beat:

“Nu cumva crezi că o nimfă e-o glastră cu leandri, s-o iei cu tine în bagaje?”

Răsuflu uşurat fiindcă nausicaa mea nu e pe chei şi nu flutură pentru mine nici o năframă. Nu-mi plac despărţirile şi nici nu cred în destin, aşa că mă întorc discret în Ithaca-mi banală şi cenuşie, unde din fericire nici o penelopă nu-şi deşiră nervii de pe goblenul aşteptării.

Nu vă grăbiţi să mă judecaţi, în zece zile de concediu nu poţi scrie o epopee, dar rămîn la părerea că Homer a fost femeie. Una mioapă şi talentată, inteligentă şi poate nurlie în tinereţe, dar cu siguranţă o femeie!

Citiţi şi

De obicei, 1 decembrie e despre România

Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!

Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.