Este foarte greu să te hotărăşti pentru ce e mai interesant şi mai valoros “Spre nord prin nord-vest”: pentru scandalul şi vâlva legate de el, care nu s-au stins nici după mai bine de cinci decenii? Pentru misterul care încă învăluie atât unele personaje din film, cât şi culisele realizării acestuia? Pentru inovaţiile tehnologice şi artistice, cum ar fi genericul cu litere în mişcare, de mare senzaţie în 1959? Pentru faptul că a reunit cele mai vestite nume ale epocii în materie de regie, actorie, muzică, scenariu şi generic de film? Pentru faptul că aici găsim două dintre cele mai cunoscute scene din istoria filmului, cea cu avionul utilitar şi cea cu muntele Rushmore? Sau, pur şi simplu, dincolo de toate aceste considerente, pentru că este pur şi simplu un film foarte bun?
Un manager (care are statura impunătoare, chipul stâncos şi manierele de gentleman ale lui Cary Grant) din industria advertising-ului – în anul 1959 profesioniştii din acest domeniu erau încă interesanţi şi cu o aură romantică – este luat pe sus într-o seară şi acuzat din senin că e agent secret. Când hohotele de râs ale managerului Roger O. Thornhill se mai potolesc şi el poate, în fine, să vorbească, începe să-şi dea seama că poate totuşi nu este o glumă şi poate că oamenii încruntaţi care l-au răpit chiar îl cred spion.
Singur, neînarmat, nepregătit pentru lumea spionajului, el este nevoit să se folosească de creativitate, clamată adesea de publicitari ca fiind apanajul lor exclusiv, pentru a rămâne în viaţă şi a ieşi din încurcătura în care nu ştie nici el de ce a intrat. Încercând să elucideze misterele care îi pun în pericol viaţa, Thornhill este purtat prin Statele Unite ale Americii, de la luxosul Plaza Hotel din New York şi până la Chicago, dar şi de pe câmpiile nesfârşite din Midwest în munţii din Dakota de Sud (stat care, în ciuda numelui, e în nordul SUA), călătorie de-a lungul căreia este urmărit cu maşina, vânat cu avionul, aproape aruncat din tren şi multe altele. Toate acestea, pentru a salva un om care nici măcar nu există… sau există?
“Spre nord prin nord-vest” a fost făcut în urmă cu peste o jumătate de secol, iar faptul că unul dintre răufăcători (cel interpretat de tânărul pe atunci Martin Landau) era homosexual constituia un tabu care poate că îl egalează pe cel legat, în zilele noastre, de pedofilie. De asemenea, scenariul cerea o filmare la sediul ONU din New York, numai că nici măcar Hitchcock nu a putut obţine o aprobare în acest sens. Motiv pentru care s-a aprobat singur! Cu alte cuvinte, a filmat în clădire cu o cameră ascunsă şi apoi a recreat încăperile în studio, iar o scenă care are loc la doi păşi de clădire a fost turnată pe şest, fără aprobare, sub ochii gardienilor adevăraţi, care pot fi văzuţi în film.
Un alt refuz încasat de regizor cu fruntea sus a fost la cererea sa de a filma pe muntele Rushmore, monumentul naţional american care înfăţişează, sculptaţi în stâncă, patru preşedinţi ai SUA. Planul, tipic hitchcockian, prevedea ca personajul principal să intre în nara lui Abraham Lincoln, precum şi alte găselniţe spectaculoase dar ireverenţioase. Cum propunerea cu nara a fost respinsă cu indignare, Hitchcock şi-a făcut el un Mt. Rushmore în studio – dar chiar şi aşa a fost nevoit să-şi aleagă cu extremă atenţie fiecare cadru, pentru a nu asocia direct imaginea monumentului cu acte de violenţă. Cu alte cuvinte, condiţii imposibile, care ar fi descurajat orice alt cineast – dar în niciun caz pe Hitch.
Nu în cele din urmă, după un film întreg burduşit de tabuuri făcute harcea-parcea, scena de final constituie o palmă pe obrazul pudibonderiei din anii ’50 şi garantează spectatorului din ziua de azi, deşi acesta a văzut multe la viaţa lui, un hohot de râs eliberator după tensiunea din timpul filmului. Şi să nu uităm nicicând să iubim misterele din film şi din jurul filmului. Astfel, a fost sau nu a fost confundat eroul principal? Este el sau nu este agent secret? Spionii inamici au comis o eroare din prostie sau au vrut să forţeze un necunoscut să le facă treabă murdară?
Răspunsurile le poate da fiecare pentru el, deoarece părerile sunt împărţite, cu argumente şi într-un sens, şi în celălalt – iar plăcerea dvs. va fi să vă hotărâţi de care parte sunteţi şi să vă găsiţi propriile argumente. Pe de altă parte, scenariul se lăuda cu un MacGuffin, în filmul de faţă un microfilm, pentru care sunt ucişi oameni şi care împinge povestea înainte. În fine, nici măcar numele filmului şi nici măcar cel al eroului principal nu scapă de învăluirea în mister hitchcockist: s-a discutat despre semnificaţia “O.”-ului din numele personajului lui Cary Grant, despre care însuşi O. spune că nu înseamnă nimic; iar titlul “Spre nord prin nord-vest”, iarăşi, pare a fi complet străin de acţiunea peliculei. Singura legătură ar putea fi faptul că, după cum susţine chiar scenaristul, acţiunea filmului începe în New York şi se termină în Dakota de Sud, deşi nici măcar această explicaţie nu mulţumeşte pe deplin, “Spre nord prin nord-vest” nefiind o indicaţie reală, ci mai curând un joc de cuvinte.
O interpretare personală a cronicarului se referă la o fină ironie a lui Hitchcock, care a declarat nu o dată că a vrut pur şi simplu să facă un film poliţist, fără metaforele şi simbolistica pentru care era de mult timp celebru. În acest fel, chiar titlul ar fi un MacGuffin, după principiul “Un nebun pune un titlu din burtă şi 100 de înţelepţi îşi storc mintea încercând să afle ce înseamnă”! Cum acesta este singurul film pe care Hitchcock l-a făcut pentru MGM, studioul a ţinut morţiş ca genialul regizor să fie acompaniat de o echipă de cineaşti de acelaşi nivel. Astfel, genericul filmului “Spre nord prin nord-vest” este un adevărat desfăşurător al cremei cinematografiei din anii ’50: scenariul a fost scris de Ernest Lehman (“Cineva acolo sus mă iubeşte”, “Sunetul muzicii”, Oscar pentru întreaga activitate), muzica este opera compozitorului Bernard Herrmann (“Cetăţeanul Kane”, “Taxi Driver”) şi nici măcar genericul nu a fost neglijat, purtând semnătura celebrului Saul Bass (nu-i mai menţionez realizările, e suficient să luaţi aproape orice film bun din anii ’50 – ’90).
Singurul film făcut de Hitchcock pentru MGM, dar al 57-lea din filmografia să, în al 37-lea an de când era regizor. Şi totuşi cifrele acestea grele nu apasă asupra filmului, ba dimpotrivă, experienţa pe care deja o poseda maestrul suspansului l-a ajutat să şlefuiască îndelung filmul, scenă cu scenă şi personaj cu personaj, cu energia specifică unui regizor tânăr care da lovitură cu un film inovator şi proaspăt – cum ar fi exemplul lui Bryan Spicer cu “Suspecţi de serviciu”. Mai mult decât atât, “Spre nord prin nord-vest” poate fi văzut şi în ziua de azi fără a părea desuet sau naiv, iar distanţă tehnologică enormă faţă de 1959 îi conferă o patină savuroasă, cum se întâmplă în scena urmăririi auto, fiind vizibil faptul că imaginea este redată pe un ecran în spatele unei caroserii de maşină aflate în studio.
Cât despre referirile la cazuri celebre de crime şi spionaj din vremea când a fost făcut filmul, chiar dacă spectatorului din ziua de azi nu-i mai spun absolut nimic, ele au încărcat pelicula cu un substrat de realitate care a făcut povestea şi mai credibilă şi i-a câştigat trei nominalizări la premiul Oscar, pe care nu le-a mai concretizat numai pentru că în anul acela “Ben-Hur” a măturat totul în calea sa. Dar Alfred Hitchcock a fost un artist atât de fascinant, încât adesea tindem să-i acordăm aproape întreagă atenţie, nedreptăţind puţin actorii, nu o dată colosali, pe care îi dirija.
În cazul de faţă: Cary Grant, Eva Marie Saint, James Mason, Martin Landau. Actriţa, de al cărei personaj e la mintea cocoşului că se îndrăgosteşte personajul lui Cary Grant între două urmăriri, este singura dintre vedetele din film care mai trăieşte azi, de curând ea împlinind 88 de ani. La momentul când a fost făcut însă filmul, Eva Marie Saint avea numai 24 de ani şi era nu neapărat frumoasă, dar în mod cert răpitoare, sofisticată şi versată – sau, cum spune însuşi Thornhill, “ea foloseşte sexul aşa cum alţi oameni folosesc pliciul de muşte!”.
Citiţi şi
Vieți de Hollywood – femeile care au deținut puterea
Jean Negulesco, românul care a iubit-o și lansat-o pe Marilyn Monroe
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
