Pe 15 august 1945, vocea Împăratului se făcea pentru prima dată auzită supuşilor. Şocul la care au fost supuşi japonezii în momentul când la radio a avut loc “Transmisia vocii-bijuterie” ( …- “Gyokuon hoso” este numele reverenţios dat transmisiei vocii împăratului) este greu de explicat. Nu doar că Împăratul, într-o japoneză complicată şi extrem de formală, mult prea criptică pentru ascultătorii săi, admitea înfrângerea Japoniei, dar, o dată cu anunţul său, una dintre premisele principale ale religiei japoneze se prăbuşea: statutul dumnezeiesc al Împăratului. Împăratul avea voce şi vocea lui era ca a oricărui muritor, avea să sesizeze Oe Kenzaburo, faimos autor japonez. Kenzaburo povesteşte cum, copil fiind şi auzind anunţul radiofonic, s-a simţit profund trădat, ca şi cum reperele după care îşi construise întreaga existenţă fuseseră neantizate. Transmisiunea radiofonică avea să întineze pe veci imaginea idealizată, mitică a Înălţimii Sale, stâpul religiei japoneze, descendentul direct al zeiţei Amaterasu, zeiţa soarelui. De acum înainte, împăratul devenit om, transformat în instituţie avea să fie ceea ce un profesor al meu numea “prizonierul sau sclavul naţional”, o entitate cu o atribuţie extrem de exactă, cu responsabilităţi uriaşe şi fără niciun drept (Împăratul Japoniei nu are dreptul de a se implica în politica internă, nu are dreptul să îşi schimbe reşedinţa, să-şi aleagă parcursul educaţional, să facă ceea ce face un oricare alt japonez, dar are datoria supremă şi responsabilitatea enormă de a reprezenta Japonia şi de a-i ghida simbolic şi spiritual pe japonezi). Japonia nu pierduse doar războiul în care pusese cea mai oarbă şi mai încăpăţânată forţă de care un popor este capabilă, dar distrusese, pe parcurs, întreaga sa fiinţă naţională. Cruzimea cu care i se răspunsese, vor considera mai târziu istoricii japonezi, nu era decât o replică pe măsura cruzimii pe care Japonia o arătase lumii. Şi totuşi, câtă cruzime a arătat umanitatea în cel De-al Doilea Război Mondial! Cât de clară a fost în puctul acela al istoriei abilitatea cu care oamenii stârnesc altor oameni durere! E greu să spui că în momentul acela din existenţa umanităţii cineva a avut dreptate. Noroiosul uman nu a cruţat pe nimeni, ne-am afundat cu toţii, popor după popor, conduşi de politici născute din orgoliu şi orbire, din lipsă de judecată şi intoleranţă.
Azi, la ora 8 şi un sfert, Hiroshima a tăcut. Pe 6 august 1945, la acea oră, Hiroshima era ştearsă cu totul de pe harta Pământului. Ceremonia de comemorare care va avea loc azi, ca în fiecare an, va fi nu doar o aducere aminte, dar şi o rugăciune pentru ca nimic din ceea ce s-a întâmplat să nu se mai repete.
Nu am vizitat Hiroshima, dar Dumnealui a vizitat-o şi mi-a povestit. Am fost în schimb la Nagasaki şi ceea ce am văzut îmi dă şi acum, când îmi amintesc, o stare de sfârşeală, ca şi cum mi se scurge sufletul din trup şi aş vrea să nu mai fiu om. Americanii sărbătoresc V-Day (ziua victoriei împotriva Japoniei), iar japonezii îşi plâng morţii.
Japonia a dus o luptă colonială nedreaptă, orgolioasă, crudă, abominabilă şi japonezii nu uită să-şi ceară scuze lumii prin rugăciunile lor, prin monumentele şi muzeele din cele două oraşe-victimă, pentru răul făcut. Mare parte din muzeul din Nagasaki povestea despre cruzimea cu care japonezii s-au implicat în război, despre răul tratament faţă de cei colonizaţi, despre modul cum armata japoneză s-a servit de civili după bunul plac manipulându-i, despre cum armata la rândul său a fost îndoctrinată în spiritul “totul pentru ţară şi Împărat”, despre kamikaze, despre răutate machiavelică şi despre conştientizarea înfrângerii şi al sentimentului de dezgust pe care japonezii l-au simţit faţă de propriul spirit naţional.
Nimic nu poate scuza modul în care japonezii au ales să sacrifice Okinawa, să distrugă un patrimoniu cultural unic şi o bucată irecuperabilă de istorie. Nimic nu poate scuza însă bomba atomică, atitudinea relaxată şi cuceritoare pe care americanii o au şi astăzi în privinţa celor mai crunte atacuri aeriene care au avut loc vreodată. Nimic nu poate scuza faptul că în muzeele americane nu sunt expuse, din câte am auzit, poze de la sol ale distrugerilor din Hiroshima şi Nagasaki, ci doar pozele din avion cu uriaşul nor atomic, tronând peste cadavrele unui întreg oraş, peste ruinele clădirilor sale, peste drama sa. Nimic nu poate scuza, dar nimic nu mai este de făcut. Nu putem decât să sperăm că istoria nu va permite repetarea unei asemenea grozăvii şi să ne aducem aminte.
Azi are loc comemorarea de la Hiroshima şi apoi la Nagasaki. Luna aceasta japonezii sărbătoresc Obonul, momentul din an când strămoşii lor, morţi lor, se întorc cu toţi acasă pentru a petrece cu familia. Japonezii nu îi uită şi nu ar trebui să îi uităm nici noi. Doare să ni-i amintim, să ne închipuim chinurile prin care au trecut, cum carnea li se scurgea de pe oase, cum unii au fost neantizaţi, pur şi simplu evaporându-se în câteva secunde, cum unii au suferit de sete şi au băut picăturile de ploaie atomică, topindu-şi intestinele, doare să credem că omul a putut să facă asta omului. Şi totuşi dacă nu o facem ce fel de oameni suntem? Nişte copii răsfăţaţi de pace şi atât?
Vă las cu două lucruri. Hadashi no Gen (Barefoot Gen) – un anime, care, din câte îmi dau seama, poate fi vizionat în engleză pe Youtube, făcut după prima manga care a reuşit să prezinte, trecând cenzura, imagini ale efectelor bombelor atomice, desenate din amintirea autorului, supravieţuitor al bombei atomice care spune povestea familiei sale. Este sfâşietor. Poate nu credeţi că puteţi plânge la desene animate, dar eu nu cred că poate fi văzut fără măcar să ţi se umezească ochii şi să ţi se rupă sufletul de durere.
Al doilea lucru este poza unui monument de la fântâna din Nagasaki. Un text despre un element, altfel atât de firesc în viaţa noastră: apa. Despre o sete ucigătoare, despre disperare la cotele ei cele mai greu de imaginat, despre cum este să fii otrăvit de propriile nevoi, nevoi absolut umane. Despre inumanul din oameni.
Fotografie: La fântâna din Nagasaki. “Nu mai puteam de sete. La suprafaţa apei plutea un fel de ulei. Voiam să beau apă, cu orice preţ. Până la urmă, am băut-o aşa, uleioasă. – Din jurnalul din acea zi al unei anume femei”
Citiţi şi
De ce nu a câștigat premiul Nobel pentru fizică “mama bombei atomice”?
„Deşertăciunea deşertăciunii, totul este deşertăciune”- Oppenheimer
Îi tot dăm viteză, dar încotro?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
