– Aha, şi ce să mai facem la Rotterdam?
Trepidez tot. Mintea-mi roieşte de planuri, de date, avioane, există zbor direct, dar nu pot sa sufăr low cost-ul, putem prin Amsterdam, ador Schiphol, şi luăm trenul direct de acolo. O să cumpărăm catalogul, poate găsim şi nişte tricouri drăguţe şi alte memorabilia. Trebuie să iau legătura cu biroul de presă, aş face şi un interviu, ceva, nu se poate să scăpăm momentul, ok, dar cine ar fi interesat de asta?, măcar pentru mine şi de dragul meu.
– Tati, STOP!
Degeţelul s-a lipit de mijlocul paginii lucioase, luxuriante, ilustrate până în margini. Dintr-un oculus întunecat sculptat într-o geodă roz se uită mirată o bufniţă mică, negrulie. Câteva răsfoiri mai târziu, o alta, sură, s-a împodobit cu două coarne de cerb. Calitatea excepţională a reproducerii îţi dă voie să simţi crăpăturile vernis-ului, culoarea adăugată în straturi transparente, să inspiri izul aproape imperceptibil al timpului camuflat de vitrina securizată. Albumul este uriaş, greu manevrabil, dar este ca un plonjon în iconografia unei poveşti.
– Hei, bună, micuţo!
Nu mai ştiu când a început să mă intrige. Nu mi s-au deschis în faţă planşe de 1×1 cu fotografii somptuoase, iar în muzee, când am ajuns în faţa lor, a tablourilor şi panourilor de altar, ochiul privea deja împăienjenit de lectură, de conexiuni şi analize. Dar niciun alt artist, oricât m-aş afunda într-o pupilă de Rafael, oricât m-aş culcuşi într-un veşmânt de Tiţian, oricât aş asculta o alungire de El Greco, nu mă provoacă mai mult. Ludic, intelectual, organic.
– Domnule, omul ăsta a pictat un joben! Cu patru sute de ani înainte să apară!, îmi spunea, consternat, regizorul Cornel Mihalache, care s-a pierdut şi el, cu camera de filmat, într-un halucinant triptic aflat în Muzeul de Artă Veche din Lisabona. Unii se împiedică de monştri, de arătările neverosimile care colcăie în tablourile sale, care nu mai sperie pe nimeni şi care, desprinse din context, devin elemente decorative, bijuterii, modele pe tricouri. Alţii se minunează de inventivitatea naraţiunilor sale vizuale, în care clămpănesc oameni cu plisc de bâtlan, cai-şobolani se împreunează cu căprioare, foci hibridizate cu gâze mişună prin heleştee, iar diavolii fierb ouă la foc mic de membre.
În oraşele sale, arhitecturi cinematografice sunt cuprinse de flăcări, sfinţii au ceva din indolenţa unor precupeţi cărora li se strică marfa, cerurile sunt umbrite de stoluri de peşti cu aripi de lăcustă, o gâscă hăcuită e călărită de o hârcă, doi căţei au ieşit la promenadă pe aleile Iadului, un sticlete face pe spectatorul, iar într-un colţ, uite-l, un bărbat cu o pălărie înaltă cu boruri înguste pare o lipitură dintr-un ziar anacronic.
A porni pe urmele operei lui şi a încerca să o desluşeşti, să ţi-o desluşeşti, înseamnă să pătrunzi într-un univers al interpretărilor infinite şi al variaţiunilor care, pe principiul spiralei, te aruncă mai adânc în mentalul medieval. Cu vâslă de Charon, infernurile prin care te conduce sunt cele ale unor oameni striviţi de frici absente din codul nostru genetic contemporan. Alchimie şi habotnicie, analfabetism şi promiscuitate, folclor şi ironie, program şi o surprinzătoare cultură – iată lentilele prin care se privesc, cel mai adesea, îngrămădirile de plăsmuiri pictate pe panourile de lemn. Literatura care îi este dedicată umple nu rafturi, ci biblioteci întregi şi, pentru că nu poate avea stavilă sau punctul de vedere al sursei, merge de la cele mai susţinute şi documentate tratate până la cele mai fantasmagorice şi senzaţionaliste scenarii. Epigonii au împânzit toată Europa de Vest, în veacul al XVI-lea, cu gropi mişunând de diavoli, cu urgii în culorile focului, cazane dând pe afară de gryli, dihănii şi orătănii coşmareşti. Regii Spaniei, apucaţi în excesele lor spirituale, i-au colecţionat lucrările, făcând din solara peninsulă destinaţia fetiş a tuturor împătimiţilor de pictură flamandă care îţi zgârie timpanul şi molestează retina. Prado şi Escorialul sunt palatele lui contemporane, dar limbajul pe care l-a folosit în zugrăvirea ororilor sale, abundenţa de simboluri şi motive sunt de căutat sub norii vineţi ai Brabantului, în catedralele gotice albite de timp şi despovărate de ornamente, ca nişte orgi apăsătoare. Acolo, în acel mediu, voleurile deschise în faţa vulgului înfiorau, puneau la index păcatul (de care pictorul, cu viziunea altui ev, îşi râde nu o dată în barbă) şi aminteau ţăranului, târgoveţului, negustorului, nobilului că damnarea Judecăţii e la un pas distanţă.
Figura lui nu are nimic din puterea iconică a unui Leonardo, a unui Michelangelo, a unui Rembrandt. Artistul cu cea mai neliniştitoare operă a avut cea mai plată viaţă, departe de orice înfloritură cu potenţial romanţat. Ficţiunea nu s-a sinchisit de el. Filmul l-a ocolit până acum, altfel decât ca experiment, pornind de la imaginarul său. CGI-ul şi o mână de Peter Jackson ar putea resuscita în 3D elucubraţiile sale cele mai îndrăzneţe. Dar mie mi se pare că nu prea are nevoie. Detaliul pe care îl privesc în reproducerea High Definition şi capul pe care îl apropii cât de mult pot de suprafaţa tabloului, într-o panoramare continuă, îmi sunt suficiente.
2016 e anul lui. Oraşul natal, s’Hertogenbosch (la o aruncătură de băţ de Rotterdam), îi celebrează jumătate de mileniu de legendă. I se organizează cea mai mare expoziţie dedicată din istorie. Hieronymus Bosch. 1450-1516.
Citiţi şi
Ochii Monei – o carte despre salvarea prin artă
Ceasurile care se topesc ale lui Dalí
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
