Kenneth Branagh continuă să dezgroape scrierile celebrei Agatha Christie punându-se în pielea celebrului său detectiv, Hercule Poirot. După Crima din Orient Express (2017), cineastul britanic se întoarce să revadă romanele emblematice ale « Ducesei Crimei ». Branagh a decis să iasă din zona sa de confort transpunând liber o lucrare mult mai puțin cunoscută (publicată în 1969), o povestire intitulată „Crima de Halloween”, cunoscută și sub numele de „Petrecerea dovleacului”/ Hallow’een Party. Pentru această nouă ocazie, intriga a fost transpusă din Anglia la Veneția și a fost redus numărul personajelor, promițând o atmosferă unică pentru acest thriller. Pelicula A Haunting in Venice a fost filmată în zone celebre ale oraşului, inclusiv Piazza San Marco, Ponte dei Sospiri, Palazzo Contarini del Bovolo, Palazzo Grimani şi Ponte Consafelzi.
După ce și-a dedicat viața rezolvării crimelor și a asistat la ceea ce este mai rău în ființe umane, a renunțat la vocația de investigator. Și dacă face totul pentru a evita să fie confruntat cu dosare penale, de multe ori ei sunt cei care îl ajung din urmă. Poirot primește acasă o veche prietenă, Ariadne Oliver, cea mai mare scriitoare de romane polițiste din lume. Aceasta îl asigură că motivul vizitei ei nu are nimic de-a face cu o crimă: ar dori ca el să o însoțească la o ședință de spiritism și să-i permită să demonstreze că este o impostură. Intrigat, Poirot acceptă fără tragere de inimă să participe și se trezește într-un palat decrepit și presupus bântuit aparținând celebrei cântărețe Rowena Drake. Când unul dintre participanți este ucis cu brutalitate, toți cei prezenți devin potențiali suspecți. Detectivul belgian se trezește din nou cufundat într-o lume sinistră de umbre și secrete. Bunăoară, aruncat într-o lume sinistră de umbre şi secrete, detectivul se vede nevoit să preia şi să rezolve cazul. Acolo unde intriga nuvelei originale a avut loc în ajunul Tuturor Sfinților, într-un conac pierdut din mediul rural englez, regizorul peliculei Belfast a decis să condimenteze ‘sosul’. Categoric, Veneția impresionează: lagună cețoasă, măști, băutură și gondole.. Alegând să-și găsească „whodunit”-ul în inima « Orașului Dogilor », imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, într-o seară de Halloween, Branagh și scenaristul Michael Green au optat pentru un decor maiestuos care se potrivește acestui nou Hercule Poirot. Practic, se alunecă din lumea reală, într-un film de gen: jumătate de groază, jumătate de fantezie, previzibil, dar plăcut și oarecum distractiv, cu toată atmosfera sa sumbră. Din Veneția, în cele din urmă, vom vedea doar un palat întunecat și luxos. Sunt prezente o serie de personaje tulburătoare și, așa cum sugerează inteligent Agatha Christie, fiecare dintre ele pare să cultive un interes deosebit pentru a fi comis această crimă. Aici, dialogul primează în fața aventurii. Cele mai multe scene au loc în acel palat întunecat. Regizorul se joacă cu realismul și fantezia, oferind personajelor, cel puțin tulburătoare, un spațiu potrivit pentru a menține misterul. Ancheta se desfășoară încet, într-o manieră aparent dezarticulată, dar, ca de obicei, ajungem să facem conexiuni cu detalii sau scene aparent neimportante.
De astă-dată, Hercule Poirot apare ca un protagonist singuratic, cam bizar. A fost atras în această anchetă împotriva voinței sale, fiind hotărât să-și savureze pensionarea în pace. Așa cum este zugrăvit în această peliculă, pare să cultive figura unui antierou, forțând protagoniștii să dezvăluie ce e mai rău din ei înșiși. Detectivul solitar refuză să creadă inexplicabilul. El observă, îi face pe suspecți să tremure și demontează – pas cu pas – ceea ce ar putea să semene cu o poveste cu fantome. Practic, regizorul și vedeta acestei pelicule găsește o formulă regizorală nouă: păstrează codurile filmului polițist, dar cochetează și cu thriller-ul.
Evitând, poate, să se scufunde încă o dată într-o producție puțin prea hollywoodiană cu un surplus de efecte digitale, cineastul operează un fel de întoarcere în trecut.Totul se adună pentru ca regizorul să se distreze și să sperie un spectator cu scârțâituri și apariții surpriză: spirite răzbunătoare într-o reședință dărăpănată, locuită de viețuitoare fantomatice. Mai toate personajele de pe ecran devin suspecte de uciderea Aliciei, precum și în crimele ulterioare de acoperire care au urmat în astfel de povești. Galeria posibilităților este una tipică Agathei Christie și include un medic suferind de o traumă de după război, Leslie Ferrier (Jamie Dornan), fiul precoce al lui Ferrie, Leopold (Jude Hill din Belfast) – un băiat fascinat de Edgar Allan Poe, menajera Rowenei, Olga Seminoff (Camille Cottin), Maxime Gerard (Kyle Allen), fostul iubit al Aliciei, cât și asistenții doamnei Reynolds, Desdemona și Nicholas Holland (Emma Laird și Ali Khan), refugiați de război care sunt frați vitregi. Furtuna care se intensifică prinde în capcană pe toată lumea din clădire, lăsându-l pe Poirot să disece peste noapte ceea ce s-a întâmplat în timp ce începe să vadă și să audă lucruri pe care nu le poate explica. Vorbirea în numele morților îi afectează în sfârșit psihicul sau se întâmplă ceva supranatural? Ceea ce dă povestirii o rezonanță mai profundă este simțul său puternic al timpului și al locului. Au trecut doar doi ani de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și mulți dintre suspecți au fost martori de orori de nespus. Medium-ul, doamna Reynolds, a fost asistentă medicală în timpul războiului, ceea ce poate explica de ce simte o asemenea afinitate pentru morți. Toată lumea, de la cântărețul de operă îndurerat până la doctorul traumatizat de amintirile lui, pare să plângă din pricina vreunei pierderi. În repovestirea lui Branagh, Poirot este el însuși un veteran al Primului Război Mondial. Unul dintre motivele pentru care este un ateu atât de convins este că a văzut prea multă cruzime și suferință pentru a crede că Dumnezeu există.
Grație imaginii (director de imagine Haris Zambarloukos – Belfast) se ajunge la senzația de mister și dezorinetare prin prim-planuri cu unghi înalt. Avem senzația că personajele ar fi tot timpul urmărite, iar lumina lumânărilor aruncă străluciri aurii și umbre largi de-a lungul decorurului (John Paul Kelly, Celia Bobak). Coloana sonoră plângătoare (Hildur Guðnadóttir – Women Talking) împiedică decorul și misterul să se simtă statice. Cu toate acestea, fimul nu este defel înfricoșător, ba chiar are și replici amuzante.
A Haunting in Venice profită din plin de locul ales pentru filmări, atrage și spectatorii, dar și potențialii turiști, apoi încorporează modificările unei anumite formule și zguduie privitorul.
Chiar înainte de a afla cine este criminalul, vom recunoaște metoda prin care filmul își selectează victimele: ele, ca și noi – probabil – nu s-au plictisit. Pelicula este departe de a fi perfectă, dar se simte munca unui bărbat întinerit, hotărât să folosească șablonul filmului cu detectivi pentru a continua să încerce să zgândărească secretele personale și să lanseze idei noi ca să vadă ce (mai) funcționează.
Pe Mădălina o găsiți și aici.
Regia: Kenneth Branagh
Scenariul: Michael Green & Agatha Christie
Montajul: Lucy Donaldson
Imaginea: Haris Zambarloukos
Muzica: Hildur Guðnadóttir
Distribuția:
Kyle Allen – Maxime Gerard
Kenneth Branagh – Hercule Poirot, detectiv belgian, ieșit la pensie
Camille Cottin – Olga Seminoff, menajeră
Jamie Dornan – Dr. Leslie Ferrier, medicul suferind de șoc post-traumatic
Tina Fey – Ariadne Oliver, prietenă cu Poirot, scriitoare de succes
Jude Hill – Leopold Ferrier
Durata: 103 min.
Citiţi şi
Un alt fel de ‘cină de gală’ – The Menu
Peggy Guggenheim: “Cumpăr o lucrare de artă pe zi și trăiesc la maximum”
Stelian Tănase – De ce nu mai vor venețienii turiști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
