Martha Gellhorn, scriitoare și jurnalistă, s-a căsătorit cu Hemingway în 1940, după ce relataseră împreună despre războiul civil din Spania și a fost cunoscută mai ales pentru corespondența de război și ca cea de-a treia soție a scriitorului american . Îi disprețuia însă pe cei care o apreciau și o (re)cunoșteau doar pentru asta, mai ales că n-a avut o căsnicie fericită, iar profesional, această asociere i-a adus doar frustrări.
Martha a crescut înconjurată de trei frați și poate și din acest motiv (cum avea să-i explice prietenei sale Betsy Drake într-o scrisoare) se simțea mult mai apropiată de bărbați decât de femei. În orice caz, în ciuda faptului că ea însăși era o femeie cunoscută mai degrabă într-un mediu și cu o carieră care aparțineau bărbaților (așa cum era considerat jurnalismul de război în acea perioadă) Gellhorn disprețuia majoritatea femeilor, slăbiciunile acestora și dependența lor de o figură masculină. Poate tocmai de aceea era frecvent enervată atunci când cineva o întreba de mariajul său cu Hemingway sau i se vorbea despre geniul acestuia. Despre cât de specială este pentru că el o alesese. Nu-mi doresc să devin nota de subsol a vieții altcuiva – a declarat ea în repetate rânduri.
A fost corespondent pentru Collier’s Weekly, în Germania, Cehoslovacia, Finlanda, Hong Kong, Burma și Singapore. Când a primit acreditare în 1944, pentru relatarea debarcării din Normandia se presupune că soțul său, nemulțumit de faptul că Martha călătorea cam mult și-și petrecea tot mai puțin timp împreună cu el, i-a cerut săpătmânalului să-i cedeze lui acreditarea soției. Asta n-a oprit-o pe Gellhorn, care s-a îmbarcat clandestin pe un vas al Crucii Roșii și a ajuns cu bine la destinație unde a participat activ la debarcare. Ghinion, pentru că în 1945 a divorțat de Hemingway. Dar a continuat să vâneze războaie: Vietnam, războiul arabo-israelian din 1967 și războaiele civile din America Centrală. În 1954, s-a recăsătorit cu un fost editorialist al revistei Time, Tom Matthews, și s-a stabilit în Londra. A divorțat în 1963, după ce a aflat că acesta avusese o relație amoroasă secretă cu o altă femeie.
Deși se vorbește mai puțin despre asta, Martha și-a dorit mereu recunoaștere pentru literatura sa, mai mult decât pentru reportajele de război pe care le considera mai degrabă o formă de a-și câștiga existența. O foarte bună observatoare a efectelor devastatoare pe care le-a avut Marea Criză asupra oamenilor simpli, pe care-i considera mult superiori celor din clasele privilegiate, a scris în 1936 o colecție de povestiri. Continuarea literară a statisticilor cât se poate de tehnice despre Criză pe care le alcătuise în 1934, pentru administrația Roosevelt a avut un oarecare succes, deși mult sub așteptările jurnalistei-scriitoare.
A încercat apoi, în 1965, să-și schimbe stilul literar și a scris câteva povestiri autoironice și ironice la adresa complexității unui sistem care punea diferențele dintre clase mai presus de orice. Apoi, în 1958, a schimbat din nou macazul și a scris despre dinamica relațiilor maritale nereușite – subiect cu care era extrem de familiară.
Și-a încheiat încercările literare în 1978, odată cu ultima colecție de povestiri despre forța naturii și slăbiciunile oamenilor, personajele sale fiind supuse, îngenunchiate de natură. Ultima sa relatare de război de pe teren a fost despre invazia americană din Panama (1989) – Martha avea deja 81 de ani. A mai scris un reportaj despre violența de pe străzile din Brazilia în 1990, dar a declarat că este prea bătrână să mai călătorească și în Bosnia, în 1993, atunci când a izbucnit războiul acolo.
Biografia scrisă de Caroline Moorehead, care a cunoscut-o personal pe Martha, mama ei fiind una dintre prietenele apropiate ale jurnalistei, conține scrisori în care cuvintele plictiseală, plictisitor sau plictisită apar frecvent. Martha era o persoană căreia îi plăcea enorm mișcarea, călătoriile, dinamica. Se plictisea ușor și la prima vedere pare că se simțea cu adevărat împlinită atunci când făcea parte în mod activ din războaie, demonstrații și controverse. Adevărul e că Martha Gellhorn se simțea cel mai bine atunci când călătorea și cunoștea personaje noi. Moorehead a publicat peste 500 de pagini de scrisori trimise de Martha în intervalul 1930-1996. Cei mai cunoscuți dintre partenerii săi de corespondență au fost Bernard Berenson, Leonard Bernstein, Eleanor Roosevelt, Adlai Stevenson, H.G. Wells și, bineînțeles, Hemingway însuși. În 1939, a început să scrie și despre mariajul său cu Hemingway, pe care începuse deja să-l descrie ca fiind un egomaniac infatuat.
După cel de-al Doilea Război Mondial, Martha adoptat un băiat orfan din Italia, Sandy. Fiind o persoană mândră de aspectul ei fizic – își păstrase aceeași greutate de-a lungu anilor -, își critica frecvent băiatul pentru greutatea sa. Avea obiceiul să spună că a fi supraponderal denotă o slăbiciune intelectuală și a te păstra în formă este o obligație cetățenească.
A fost o mamă extrem de dificilă pentru băiatul său, în ciuda faptului că era o apărătoare a copiilor chinuiți de războaie. Mult mai târziu, după divorțul de Hemingway, în 1969, își avertiza băiatul că și acesta își urâse mama și că nici o femeie n-ar trebui să se mărite cu un astfel de bărbat. În adâncul sufletului lui Ernest, din cauza mamei sale, prin prisma primelor amintiri din copilărie, există multă frică și neîncredere în relațiile cu femeile. Asta l-a făcut să sufere mereu și din acest motiv le face la rândul lor să sufere. Sandy Gellhorn a devenit cu timpul dependent de droguri iar mama sa adoptivă îl trata după acest episod fie cu indiferență, fie cu furie. Când Sandy tocmai împlinise 20 de ani i-a scris: ești un biet individ prost în ochii mei. Mi-ar fi atât de rușine să fiu în locul tău încât aș sări de pe o stâncă. Dragostea necondiționată era ceva de neînțeles și de neacceptat pentru Gellhorn.
Deși una dintre cele mai cunoscute relații amoroase ale Marthei a fost cea cu Hemingway, ea a avut parte și de alți iubiți cel puțin la fel de cunoscuți printre care și miliardarul Laurance Rockefeller sau jurnalistul francez de stânga, Bertrand de Jouvenel. A scris despre o parte dintre iubiții săi, însă s-a declarat indiferentă față de sex și dezamăgită constant de poveștile de dragoste. Conștientă fiind de frigiditatea sa, a declarat la un moment dat extrem de direct: cred că am fost cea mai proastă amantă care a trăit vreodată pe toate cele cinci continentele pe care le-am vizitat.
Bolnavă de cancer, Martha Gellhorn s-a sinucis în februarie 1998. Avea 90 de ani.
Și cum o povestea ca a Marthei nu putea scăpa de ecranizare, anul trecut am văzut și eu filmul Hemingway și Gellhorn, realizat pentru HBO, cu Nicole Kidman și Clive Owen în rolurile principale. Nu știu cum se face că, deși actorii sunt dintre cei mai buni, personajele au avut o viață atât de interesantă și sunt atât de complexe, filmul a reușit să mă plictisească îngrozitor. Nu cred că a fi comercial este un păcat, mă tem însă că în numele comercialului se fac unele compromisuri inutile. Și după toate cele citite despre Martha și viața ei presupun că dacă ar fi apucat să vadă filmul biografic ar fi spus zâmbind ironic încă o dată: oamenii înghit mai degrabă minciuni decât adevărul, gustul lor este mai dulce, mai atrăgător – un obicei.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
