În fiecare octombrie se decernează Nobelul pentru literatură și în fiecare început de septembrie se pornesc speculațiile asupra câștigătorului. În mod tradițional, jocul ghicitorilor este deschis de site-ul englezeasc de pariuri Ladbrokes și cel mai bine poziționat este romancierul japonez Haruki Murakami cu o cotă de 3-1. Acestuia îi urmează prolificul scriitor american Joyce Carol Oates (6-1) și romancierul ungur Peter Nadas (7-1). Murakami, însă, deși ar merita cu prisosință premiul (în ultimii zece ani a fost printre cei mai bine cotați la bursa pariurilor), poate că n-ar trebui să se grăbească a-și scrie discursul, întrucât Ladbrokes a mai greșit și în 2011, când câștigătorul a fost poetul suedez Tomas Tranströmer cu o cotă de 10-1, inferioară celei a lui Murakami.
Dar cine este Haruki Murakami?
„Dacă citeşti doar cărţile pe care le citeşte toată lumea, atunci nu poţi decât să gândeşti ca toată lumea”, scrie Murakami în „Pădurea norvegiană”. Azi mai toată lumea l-a citit pe Murakami, cel mai vândut scriitor japonez, care a ajuns autor dintr-o întâmplare. Părinţii lui şi-ar fi dorit să-l vadă lucrând la Mitsubishi, însă el a studiat artele dramatice, s-a însurat de tânăr, la 22 de ani, şi-a cumpărat un club de jazz pe care l-a numit după pisica sa, Peter Cat, şi s-a apucat de scris. Acum e un adevărat star al literaturii contemporane, cu un stil enigmatic, amuzant şi suprarealist, abordând tema alienării şi a singurătăţii. O lume magică, absurdă, suprarealistă sau postmodernistă – stilul său literar e greu de încadrat.
„Sunt doar un tip care scrie”
Murakami se trezeşte la 4 dimineaţa, scrie până la prânz, îşi petrece după-amiaza antrenându-se pentru maraton, căutând prin magazine discuri vechi, şi se culcă la 9 seara. E o disciplină fără de care poate nu ar fi scris o mie de pagini în trei ani, cât are romanul său, 1Q84. Pentru el, totul e o chestiune de forţă: „E ceva fizic. Dacă scrii timp de trei ani în fiecare zi, ar trebui să fii puternic. Desigur, trebuie să ai şi o forţă mentală. Dar în primul rând, trebuie să fii puternic fizic”, mărturisea într-un interviu.
Nu ştie când anume şi-a dorit să devină scriitor. L-a lovit într-o zi din senin, când se uita la un meci de baseball. Se apropia de 30 de ani şi nu avusese niciodată înclinaţii literare. Dar în momentul în care Dave Hilton a lovit mingea, şi-a dat seama că ar putea scrie un roman. A început să lucreze la „Să auzi cum cântă vântul” chiar în acea seară şi după câteva luni l-a înscris la un concurs literar. Succesul iniţial l-a încurajat să continue, iar un an mai târziu a publicat şi o continuare – „Perniţa de ace” (1973).
Perioada lui de rebeliune se apropia de sfârşit. Crescut în anii ‘60 de o mamă casnică şi un profesor universitar, a respins drumul trasat de părinţi, cum a făcut mare parte din generaţia sa – primii copii născuţi după război, care au căutat o alternativă la cultura oficială. Despre mariaj recunoaşte acum că a fost ceva nesăbuit: „Nu ştiam nimic despre lume. Eram prostuţ, inocent. A fost ca un joc de noroc cu viaţa mea. Dar, oricum, am supravieţuit.” Soţia lui, Yoko Takahashi, rămâne primul lui cititor.
Nu ştie nici cât câştigă, nici ce impozite plăteşte – e un subiect care nu-i place. Soţia şi contabilul nu-l lasă să ştie, ca să lucreze în linişte. Despre nevastă vorbeşte detaşat: „E încă prietenul meu. Mă ajută mult, mă sfătuieşte în privinţa cărţilor şi îi respect opinia. Câteodată ne certăm. Părerea ei e atât de dură câteodată.” Dacă editorul ar vorbi la fel însă, lucrurile ar sta cu totul altfel: „Pot să-mi las editorul, dar nu-mi pot părăsi nevasta.”
Primele romane, împreună cu „În căutarea oii fantastice”, formează Trilogia Şobolanului. Primele două nu au fost nici măcar traduse în engleză sau publicate în afara Japoniei, iar asta pare să-l mulţumească, pentru că le consideră „slabe”. În 1995 publică „Cronica păsării-arc”, în care îmbină realul cu fantasticul şi introduce elemente de violenţă fizică. Cu un subiect mai dificil (crimele de război din Manchukuo), cartea a câştigat premiul Yomiuri, acordat de unul dintre cei mai aprigi foşti critici ai lui Murakami, laureatul Nobel Kenzaburo Oe.
Abia când „Pădurea Norvegiană”, carte care a creat şi un adevărat cult, s-a vândut în peste 3 milioane de exemplare în Japonia, Murakami a renunţat la barul de jazz. Ca să echilibreze cumva stilul sedentar de viaţă, s-a lăsat de fumat şi s-a apucat de alergat. Deşi s-a apucat de alergat la 33 de ani, a reuşit să termine un ultramaraton – o cursă de 100 de km în jurul lacului Saroma din Hokkaido. Iar despre relaţia lui cu alergatul povesteşte în memoriile „Despre ce vorbesc atunci când vorbesc despre alergat” (2008).
De altfel, pentru el însuşi procesul creativ e un sport. „În fiecare interviu sunt întrebat care e cea mai importantă calitate pe care poate s-o aibă un scriitor. E destul de evident: talentul. Indiferent cât de mult entuziasm şi efort pui în scris, dacă îţi lipseşte în totalitate talentul, poţi să-ţi iei gândul de la a fi scriitor. Dacă nu are pic de benzină, nici măcar cea mai bună maşină nu porneşte.”
Murakami nu are vreun plan când se aşază la birou, scrie intuitiv. Unul dintre ultimele romane a început de la un ambuteiaj: era blocat în trafic şi s-a întrebat ce s-ar întâmpla dacă ar folosi ieşirea de urgenţă de pe autostradă şi cum i s-ar schimba cursul vieţii?
În cărţile lui nu citim despre bonsai, kimonouri sau tatami. Şi-a populat lumea cu personaje cu o cultură occidentală, care mănâncă la McDonald’s şi ascultă Beatles. De altfel, din orice volum transpare bogata cultură muzicală a autorului, care şi-a păstrat colecţia de 40.000 de discuri după ce a vândut clubul de jazz. Cu excepţia unor nume de localităţi şi feluri de mâncare, personajele lui Murakami ar putea foarte bine să trăiască în California. Cu siguranţă au acel ennui modern, pe care l-am întâlnit de obicei în filmele americane şi pe care Murakami îl ilustrează excelent. De altfel, în “Kafka pe malul mării”, unul dintre personaje spune: „E cum spunea Tolstoi. Fericirea e o alegorie, nefericirea e o poveste.” Iar Murakami are de povestit!
Majoritatea personajelor create de el au avut o copilărie nefericită, lucru deloc întâmplător, deşi nimic dramatic nu i s-a întâmplat copilului Murakami. Cu toate acestea, autorul a avut senzaţia că era abuzat: „E pentru că părinţii mei au sperat că acest copil va fi într-un fel. Şi nu era.” I-au plăcut trei lucruri: să citească, să asculte muzică şi pisicile. Şi sunt singurele care-i plac şi acum.
Și acum, vă întreb, voi pe cine ați paria la o adică?
Citiţi şi
Ai putea şi tu să alergi spre tinereţe şi sănătate şi nu după ele
Jurnale ale scriitorilor celebri pe care le poți vinde la anticariat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
