Azi am urcat din nou! Până în vârf şi înapoi. Mi-am propus să fac zilnic traseul acesta, să urc, să văd lumea de sus şi să cobor iar în lume.
E un exerciţiu plăcut. Mă ajută să mă redescopăr. Mă ajută să scriu. Mă ajută să gândesc. Mult mai mult decât o face lumea de jos.
Aţi văzut vreodată ce frumos se vede lumea de sus, ce cumsecade e aşezată, ce simetrice par lucrurile toate? Şi atunci de ce de jos le vedem altfel?
Am realizat azi că nu vreau să fiu bogat, nu vreau să am bani. Ce dracu’ să fac cu ei? Cărările muntelui sunt gratis pentru toţi.
Nu îmi trebuie plusvaloare materială să ajung acolo sus să văd peisajul.
Am mai realizat că viaţa e frumoasă, dar că nu e cu happy end, oricum şi oricât de mult l-am căuta. Adică happy end-ul e doar în filmele americane de duzină în care el rămâne cu fata după ce s-a culcat şi cu mama ei… bleah!
Cum poate să fie viaţa cu happy end când la sfârşit cineva moare? Ori el, ori ea, ori mor amândoi. Viaţa e happy, da. Şi aşa ar trebui s-o vedem. END-ul vine oricum. Aşa că trebuie luat ca provocare.
Alergăm după bani, vrem bani, cât mai multe hârtii şi bilete (monezile îs pentru sărăntoci! ) şi la final ce facem cu ei?
Trăim încă în vara vieţii. Când vom intra în iarnă, ne vor ajuta ei, banii, sau ne vor încălzi amintirile căpătate pe cărările muntelui, pozele făcute de-a lungul drumului, săruturile furate şi dăruite, printre copaci, râsetele cristaline, toate amintiri de călătorie. Ieşiţi din casă şi mergeţi pe munte! Urcaţi în fiecare zi şi coborâţi!
Faceţi poze şi păstraţi-le! Va veni momentul când vor fi de nepreţuit şi toţi banii pe care aţi alergat să-i faceţi în timpul verii nu vă vor putea ajuta să le cumpăraţi.
Mergeţi pe munte şi coborâţi! Este ceea ce trebuie să facem din primul moment al geografiei noastre.
Eu mâine plec din nou şi mă voi întoarce. Va veni momentul când voi rămâne acolo. Dar nu acum, mai e timp, mai sunt copaci şi flori şi urşi de-a lungul cărării… Afară e încă vară. Şi, curios, mi-e foame…
Covrigi cu două inimi
O juma’ de kil de făină, un cubuleţ de drojdie proaspătă, 30 ml ulei de floarea soarelui, două linguri de zahăr, două linguri de sare, mac şi susan, apă călduţă câtă este nevoie.
Desfacem drojdia cu o linguriţă de zahăr şi o lichefiem bine, adăugăm un praf de făină şi lăsăm la loc călduros să crească puţin. Între timp cernem făina, punem uleiul, sarea şi zahărul rămas, punem şi maiua şi desfacem totul uşor, uşor cu ajutorul unei furculiţe.
Adăugăm încet apă călduţă, câtă e nevoie pentru a obţine o masă de aluat compact pe care ne apucăm şi o lucrăm cu mâinile, preţ de 10 minute, până îi desăvârşim mătasea. O acoperim şi o lăsăm la loc clad, până îşi dublează volumul. Împărţim în bucăţi egale şi cu ajutorul mâinilor rulăm sub forma unor şnururi pe care mai apoi le rulăm sub formă de covrigi. Îi punem în tavă, cu hârtie de copt sub ei, şi îi lăsăm la crescut alte 10-15 minute, până sunt frumoşi şi rotofei. Îi ungem cu gălbenuş, îi presărăm cu mac sau susan ori sare sau toate la un loc şi îi dăm la cuptorul preîncălzit, 180º, timp de 15-20 minute.
Servim… Poftă bună!
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
