Deşi o pată mică şi neînsemnată pe harta lumii, ne putem declara o ţâră mai grozavi decât alţii, fiindcă am avut marele privilegiu de a trăi intens şi direct amândouă sistemele. Şi, dacă laşitatea nu ne împinge iar în păcat, poate avem o şansă slabă, dar demnă de luat în seamă, să devenim o mică Elveţie a conştiinţei. Ori, dacă puterile ni se opresc din nou în drum, măcar să ne luăm după alţii ceva mai inspiraţi şi să facem o alegere mai plină de discernământ în a-i urma pe calea fericirii. O utopie simpatică, dar care mi-a venit repede în minte, fiindcă merge mână în mână cu vorba celor de la un post de radio drag mie şi care spune că “toate femeile din lume ştie că binili învinge”. Acuma e adevărat că tot ei zic că în lume există şi Hannibal Lecter, dar noi nu luăm în seamă şi râdem la soare, fiindcă după se difuzează întotdeauna o melodie frumoasă.
Şi mai hilar mi se pare că deşi cele două sisteme s-au bătut cap în cap cât au putut de tare, între ele nu a fost mare diferenţă la nivel de conţinut, ci mai degrabă la nivel de formă. Poate ăsta e şi motivul pentru care s-au răsuflat ca băşica porcului, în Ajun de Crăciun, lăsând în urmă aceeaşi oroare.
În comunism eram învăţaţi că suntem egali şi că-i musai să ne purtăm ca atare. Sigur că n-am fost aşa. Unii s-au integrat cu abilitate şi în deplinătate sistemului, reuşind ulterior să treacă legal graniţele şi să vadă lumea, ca să înveţe mai mult, alţii s-au descurcat mai bine la capitolul relaţii şi au făcut barter cu salamul de Sibiu şi brânza de oaie şi cei mai mulţi au supravieţuit subuman, cu ce le creştea în ogradă.
Nu eram egali nici măcar în copilărie, fiindcă ne năşteam sau nu în familia potrivită şi mai apoi luam 5 sau 9 la şcoală şi deveneam muncitori necalificaţi sau urmam studii superioare, pentru care luptam enorm, dacă vroiam să devenim mai altfel. Aveam puţine modele, dar le simţeam ca fiind nemaipomenite, fiindcă pe vremea aia nici vestul nu investea atât de mult în crearea unor idoli pe bandă rulantă. Aşa că, te închinai la Madonna şi la Michael Jackson, cu toată gaşca de la bloc, la fel de temeinic şi de pe furiş, cum o fac unii tineri şi azi. Sigur că atunci trăirea aceasta micimană venea din prea mare lipsă de informare şi de repere, iar mai nou a fost din prea multă informare şi confuzie la nivel de valori.
Şi dincolo de toate, toţi simţeam în egală măsură frica. Teama de a nu fi descoperiţi când zicem ce simţim sau gândim autentic. Şi pentru toate astea exista un punct de sprijin, care atunci se numea familie şi către care toţi întorceam obsesiv ochii, ca să găsim motivaţie şi speranţă pentru ziua de mâine.
Comunismul a murit şi o dată cu el şi clasa mijlocie, aceea a profesorilor de substanţă şi a inginerilor de generaţie veche, singurii capabili să producă materie umană valoroasă pentru evoluţia ulterioară a naţiei şi în aceeaşi măsură, singurii incapabili să se mai integreze demn noului model care ne ghida existenţa. Au fost părinţii noştri fericiţi? Cu siguranţă nu. Fiindcă nu iubeau autentic, de atâta povară a grijii zilei de mâine şi de atâta spaimă şi neîncredere în vecini.
Ce ne-a învăţat consumerismul? Sub o mască mai umană ne-a spus că suntem liberi şi cu mâinile murdare şi mai perverse decât ale comunismului, ne-a atras în acelaşi glod. Ne-a aruncat sub nas termenii de competiţie şi unicitate, dar ne-a lăsat să amuşinăm în întuneric şi ne-a făcut să ne simţim, de fapt, la fel de “egali” cu restul lumii ca şi în regimul precedent, de vreme ce acum toţi avem diplome de studii superioare aşa cum atunci toţi luam bac-ul. Şi când am pătruns mai bine în valurile vieţii, ne-am îngrămădit ca oile la sânul protector al corporaţiei, aşa cum au făcut-o şi părinţii noştri care se trezeau zilnic la 5 ca să ridice întreprinderile pe cele mai înalte culmi de progres şi civilizaţie. Am avut grijă să ne sclavagim la fel ca generaţiile anterioare, îndatorându-ne de data asta la bănci, pentru un trai iluzoriu mai bun. Şi în tot acest amalgam de “bucurie dementă” am aruncat familia la gunoi şi ne-am individualizat, închindu-ne noului zeu cunoscut sub numele de “Bănet Menegerescu”.
Ca grotescul situaţiei să fie şi mai pervers, am învăţat să răspundem temeinic la întrebare “Tu cine eşti?” cu formula magică “Business Developer. Atât”. Şi asta pentru că în tot acest timp, vocea marketing-ului, mâna dreaptă a lui Bănet Menegerescu, a răsunat atât de puternic în urechile oamenilor liberi şi unici, încât toate femeile frumoase au ajuns să-şi stârpească individualitatea din dorinţa obsesivă de a deveni “ca celelalte” (modele de revistă) şi toţi bărbaţii “de succes” şi-au aplatizat prohabul, ca sa rămână prosteşte cu pantalonii în vine, convinşi fiind că aşa devin mai emancipaţi, mai moderni şi mai virili decât orice ins normal. Ameţiţi ca muştele de gogoaşa umflată de deasupra capului, am decis împreună că pur şi simplu amestecul mediocru cu feţe şi haine noi e singurul capabil să ne calmeze plictiseala care rezulta din extenuare şi care reprezinta soluţia perfectă pentru laşitatea care ne defineşte ca specie. Am rămas la fel de primitivi în a ne exprima trăirile şi crezurile personale, tot din teamă. De data asta nu era frica de sistem ci una mai groaznică: era spaima de a nu fi vunerabili fiindcă mecanismul ne vroia pe toţi extrem de puternici, mame şi taţi ai controlului şi dominaţiei.
Şi lumea asta s-a surpat, la fel ca şi prima, cu preţul clasei de mijloc. Au rămas în joc tinerii care pot fi plătiţi cu bani puţini şi care rânesc în urma multinaţionalei, cu speranţa slabă că mai au mâine o pâine de mâncat şi cu naivitatea specifică vârstei care le dictează că “nu poate fi mai rău de-atât”. Oare am fost fericiţi? Înclin să spun iarăşi că nu. Fiindcă n-am iubit autentic nimic, nici măcar pe noi, din pricina forfotelii din jurul “gloriei”, care ne-a acaparat vieţile şi ne-a îndepărtat de ceea ce suntem în fond.
Cine e de vină? Desigur, în proporţie mare Hannibal Lecter. El e destul de puternic, de vreme ce reprezintă cam 4% din populaţia globului. E omul fără conştiinţă, 1 din 25, care reuşeşte cu farmecul personal de nezdruncinat să momească gloatele şi să le înveţe să se mulţumească cu puţin, aruncându-le sub nas iluzia iubirii de tip facebook sub masca gândirii pozitive şi a altor forme de ambalaj menite să ne învrăjbească şi să ne ademenească să mergem cu ochii închişi, pe drumul lui.
Ce ne rămâne de făcut? Să ne trezim, să învăţăm din greşeli şi să devenim autentici. Mă uit în jurul meu şi văd tot mai des că oamenii valoroşi renunţă în număr tot mai mare la privilegii şi repere false, nu datorită constrângerilor, ci fiindcă sunt capabili să asculte de propria conştiinţă. Devin fericiţi pentru că au forţa de e a fi responsabili şi de a aleage formulele morale doar prin puterea emoţională de care dau dovadă. Ajung astfel să îmbine profund ceea ce fac, cu ceea ce simt şi cu ceea ce gândesc. Se redefinesc ca fiinţe superioare şi nu ca funcţii, ori averi şi iubesc fără ezitare în fiecare zi. Numai cei săraci sufleteşte, care au avut de profitat abuziv de pe urma unor situaţii se poartă în continuare de-a dreptul lamentabil.
Alergătura dementă după nou e semn al sărăciei emoţionale şi atrage după sine mai multe dezavantaje. În primul rând scade plăcerea autentică şi creşte dorinţa iluzorie. Bucuria permanentă a noului este, chiar prin natura sa, mai predispusă decât oricare alta, la moarte prin repetiţie. În plus, goana după noutate costă bani, aşa încât dorinţa de a o avea se bazează exclusiv pe avariţie, nefericire sau combinaţia celor două. Nu pledez pentru ura faţă de viciile fostului timp în ideea de a ridica în slăvi lipsa majoră a egoismului, fiindcă dacă în sine o femeie ar reacţiona în virtutea acestui crez, ar încerca să se facă obositor de utilă şi ar deveni de nesuportat pentru bărbatul care, acţionând în virtutea aceleiaşi sintagme, ar deveni cumplit de anost prin strădaniile lui exclusive de a respecta drepturile celorlalţi.
Cred doar că ar trebui să ne ascultăm mai des simţurile şi gândurile şi să învăţăm să ne bucurăm cu adevărat de noi, ca să fim capabili să dăruim substanţă, izolându-l pe Hannibal în întunericul plictiselii lui, astfel încât să nu mai fim nevoiţi să plătim prea scump fructele vieţii, fără să apucăm măcar să le gustăm.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
Comunismul văzut în “Anul nou care n-a fost”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
