Îmi aduc aminte de ultima noastră întâlnire când, după o sticlă de cognac bun şi nenumărate ore în care ne-am fumat până şi creierii, te-am auzit povestindu-mi de el, prima ta iubire! Cine să-şi imagineze că tocmai el ţi-a mâncat sufletul cu linguriţa atunci, de mult, şi că nici acum nu ai reuşit să te recompui. De altfel, nici nu e de mirare, dacă îl ai iar în faţa ochilor…
Cât de rău să te duşmănească soarta încât, după o poveste terminată în cea mai proastă variantă clasică – părăsită pentru o fetişcană mai dornică de viaţă decât tine – să ţi-l scoată iar în cale, după aproape 20 de ani şi, mai mult decât atât, să te oblige să ai de-a face cu el… zilnic.
Încă nu eşti vindecată, draga mea. Niciodată nu ai fost. Ce dacă te-ai măritat şi ai ai copii, dacă inima îţi stă despicată de atunci, iar rana nici că se-nchide? Ce naiba a fost în capul tău în tot acest timp?
Deci atunci când ne-ai povestit, aparent indiferentă, că v-a venit un nou şef, cam bătut în cap – ai zis tu – între două vârste, cu început de burtă şi chelie, la el te refereai… L-ai găsit schimbat şi… totuşi, asta nu a contat deloc pentru tine. Înţeleg că este şi el însurat (plus un divorţ la activ). Dar el, când te-a văzut, cum a reacţionat?
– Vă puteţi imagina că… nu m-a recunoscut? Ce-i drept, nici eu nu mai sunt aceeaşi: acum mă cheamă după soţ, am mai slăbit (culmea, nu?) faţă de cum eram atunci şi m-am făcut blondă. Am învăţat să am grijă de mine, mi-am făcut un stil al meu – zic eu şi nu numai eu – mă machiez ca un make up artist, îmi aleg cu grijă locul de unde cumpăr şi… totuşi! Cât de chior, orb să fie un bărbat, încât să nu-şi recunoască o fostă iubire? Şi eu, ca proasta, stau şi suspin după el. Toţi ăştia 20 de ani s-au dus pe apa Sâmbetei, am senzaţia că ne-am despărţit numai ieri. Ce să fac???
Nu ştiu, zău, dacă suntem noi sau oricine altcineva în afară de tine în măsură să răspundem la întrebarea asta. Recunosc însă că povestea asta a ta m-a cam dat peste cap. Cu atât mai mult cu cât stau acum şi mă zgâiesc la SMS-ul primit adineauri de la tine şi nu-mi vine să-mi cred ochilor:
„Trebuie să-ţi spun, că altfel explodez. El a început să mă… vadă! Îmi face ochi dulci, deja tot biroul vorbeşte. Ce situaţie jenantă, penibilă şi… extraordinară în acelaşi timp. A, şi încă ceva: în continuare…. nu ştie cine sunt”.
Halal bărbat!
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
