Decembrie 1986, înainte de Crăciun. Eu, tânără absolventă. Reușește tata, greu, cu pile mari, să mă scape de postul unde fusesem repartizată și mă aduce în București, acasă. Dar ceva trebuia să câstig și să mă întrețin, așa că încep să cânt cu niște foști colegi prin cluburile de noapte din București. Cine nu a trăit perioada azi ar râde cu lacrimi și n-ar înțelege mare lucru. Oricum, esențialul este că așa-zisul club se închidea la ora 22. Eram tinerică, frumușică și singurică.
Într-o seară, mă abordează, cu tupeu, barmanul. Și-mi spune:
– Măi, domnișorico, cum se face de așa o fată frumoasă ca tine, mereu pleacă seara singură?
Bag de seamă că pusese ochii pe mine și mă „aricesc” la el grav. Ete al dracu’, ce să observe el! Și-i zic:
– Auzi, mă, da’ ce-i treaba ta? Oi fi și tu vreun securist? Că voi, barmanii, cam trageți cu urechea și mai „vărsați limonada”. Altă ocupație n-ai? Te roade grija mea?
Știam de ce-i răspund țâfnos. Nu e tocmai ușor mediul dintr-un club sau restaurant pentru o fătucă de douăzeci și doi de ani, neobișnuită cu lumea interlopă. El, calm, „dă un pas înapoi”. Și schimbă tonul șmecheresc cu unul plin de respect, dar cu o undă de amuzament. Și-mi spune mieros:
– Aș fi vrut eu să fiu securist și nu să spăl pahare p-aici. Și scuză-mă dacă te-am supărat cumva, dar mă gândeam că e păcat ca așa o fată drăguță să fie singură. Și vreau să te-ntreb dacă nu vrei să-ți prezint pe un prieten bun de-al meu care te-a văzut cântând și își dorește să te cunoască.
Eu fac ochii mari de uimire, apoi îi îngustez ca o lamă de cuțit, de indignare, și-l întreb șfichiuitor:
– Auzi! Tu ai impresia că eu umblu cu barmani sau chelneri?
– Vai de mine! Nuuu. Dar de ce ai impresia că eu am prieteni numai barmani și chelneri? (M-a făcut să-mi fie un pic rușine atitudinea lui calmă și defensivă.) Nici vorbă de așa ceva. Prietenul meu este profesor universitar, doctor în matematică. La vremea aia, nu auzisem de „camera ascunsă”, dar cam asta era senzația pe care o aveam. Că sunt luată la mișto și, undeva, cineva se distrează grozav pe seama mea.
Încep să râd copios și-i spun:
– Mamă, de când așteptam un hodorog, cu un picior în groapă, pe care să-l moștenesc.
Realitatea este că nu cunoşteam niciun profesor doctor care să fie mai tânar de șaizeci și cinci de ani.
– Eee, zice el, prietenul meu nu e hodorog. E băiat frumos și finuț.
Am râs amândoi și a rămas „ca-n tren”. Vine seara de Sfântul Nicolae. Când ajung la club, găsesc o mare petrecere. Era onomastica barmanului și a câtorva angajați, așa, ca la români. Cânt ce am de cântat și, când să plec, îmi taie calea sărbătoritul, căruia îi fac urările de rigoare și care, fără altă introducere, mi-l prezintă pe Cătălin, prietenul său, profesor universitar. Sincer, nici nu-l văd. Nici nu mă interesează. Bolborosesc un „bună seara” și un „îmi pare bine”, mă răsucesc pe călcâie și plec acasă.
A doua seară, deja eram așteptată cu flori. Îmi sărută mâna. Îmi dă florile și mă invită să mâncăm la Capșa. Ce vremuri! Mă uit la el, e chiar frumos. Un bărbat cam la treizeci și cinci de ani. Înalt. Brunet. Umerii lați, spatele drept. Cu alură sportivă, dar îmbrăcat în costum, cămașă, palton din stofă impecabil croit și… pantofi. Se desprindea fără ostentație din marea masă de navetiști, așa cum erau aproape toţi intelectualii de atunci, îmbrăcați în pufoaice, bocanci și rupți de naveta cu trenul.
Trecem strada și intrăm la Capșa. Şeful de sală ne întâmpină cu plecăciuni și cu „bună seara, domnule profesor”! Ne așezăm la o masă. Mă întreabă respectuos dacă îi permit să fumeze. Uite, asta nu mă mai întrebase nimeni până atunci! Comandăm de mâncare. Bem un pahar cu vin și povestim.
Am povestit patru ore. Concluzia: el, divorțat și locuiește singur. Și eu, tot singură. Nu locuiam departe de Capșa. Până în Piața Kogălniceanu, vizavi de Liceul Lazăr, am mers pe jos. În fața casei, îmi cere numărul de telefon. Ehe, era cu fixul pe vremea aceea. I-l dau și observ că și-l notează pe ultima filă a buletinului de identitate. Uite că erau și buletinele alea cu foi bune la ceva! Îmi dă și el numărul, pentru orice eventualitate. În sfârșit, ne luăm la revedere și rămâne să ne vedem a doua zi seara, la club. Când am intrat în casă, eram deja îndrăgostită.
A doua zi mi s-au schimbat programele în ultima clipa. Anunț telefonic clubul că nu cânt în seara aceea și mă apuc să-l sun și pe el, ca să-i comunic că, „s-a schimbat schimbarea”. Sun pe fix și-mi răspunde o voce feminină tânără.
– Bună seara! zic. Numele meu este Miriam. Aș putea vorbi cu Cătălin, vă rog!
– Nu este acasă, îmi răspunde femeia. La noi în cartier s-a oprit apa. Și s-a dus să cumpere apă, așa că se întoarce repede. Are numărul dumneavoastră de telefon ca să vă sune?
– Îl are, îi răspund eu deja plină de spume.
M-a mințit, nemernicul! Am dat de nevastă-sa, îmi spun eu plină de draci. E, las’ că apare el mâine! Să vezi ce „flit” îi dau eu lui, să mă țină minte!
Mă apuc să dau cu aspiratorul prin casă, dar sunt întreruptă de sonerie. Deschid uşa și, ce să vezi? Cătălin îmi stă în prag. Are în mână o sacoșă din fâș care la cea mai mică mișcare clincăne. E plină cu sticle cu apă minerală cumpărate de la restaurant, că la alimentara nu existau. Pe vremurile alea, umpleam sifoanele. Mă uit la el ca la un dușman și îl întreb acră ca o lămâie ce dorește. El e clar mirat de tonul meu de scandal, de unde ieri seră îl aveam gingaș ca o mimoză. Îmi spune că a trecut pe la club ca să ne vedem și să cumpere și niște apă minerală, deorece la el, în Militari, s-a oprit apa rece. Că la club i s-a spus că nu vin în acea seară și (cum nu avea de unde să mă sune), văzând lumină la geamurile mele, a îndrăznit să sune la ușă. Mă întrebă dacă îl primesc în casă.
– Nu! vine răspunsul meu tăios ca o sabie. Te așteaptă nevastă-ta acasă, cu apa ta, cu tot. Hai, valea, mincinosule!
Mă priveşte descumpănit. Mă roagă să-i acord zece minute. Nici nu vreau să aud. Păi, ce sunt eu, proasta lui? După lungi parlamentări, mă înduplec și-l primesc în casă. Se așază pe canapea. Ia telefonul fix pe genunchi și formează numărul lui de acasă. Din receptor, răzbate aceeași voce tânără, feminină, care-l întreabă dacă s-a dus după apă sau după moarte? El, vizibil emoționat și hotărât, îi spune:
– Luminița, te rog să nu mă aștepți, că nu mai vin.
Femeia îl întrabă siderată:
– Cum adică nu mai vii? Și unde dormi?
El îi răspunde că vede el, se descurcă. Ea îl întrebă ce crede el că trebuie să facă ea acum? El îi răspunde simplu:
– Du-te la tine acasă și trage ușa în urma ta. Sărut mâna.
Pune receptorul în furcă și, privindu-mă în ochi, mă întrebă:
– Acum e bine? Ești mulțumită? Mergem la Capșa să mâncăm?
Mă uit la el ca proasta. Îmi spune că Luminița era prietena lui. Dar de ieri seară, de când am ieșit împreună la Capșa, nu mai e. A rămas și a dormit la mine. După trei săptămâni eram amândoi în fața ofițerului de stare civilă.
De atunci au trecut treizeci de ani…
Pe Miriam o găsiţi întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Despre farmecul burghez al discreției
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
