– Auzi, Elenă, ştii tu libertatea aia când pui capăt la ceva? Da, mă, aia când în sfârşit te eliberezi după zile, săptămâni sau luni de dileme … sau de ţipete şi urlete la tine în cap, de certuri între ce zice pârdalnica aia de inimă şi ce răspunde ameţitul ăla de cap… Când, după ce îţi picuri pe genunchi ultima lacrimă vărsată oricum aiurea, ţi se destinde undeva în creier o rază de margaretă şi îţi cântă cocoşul deşteptarea la cine erai înainte… Cum care înainte? Înainte să te agăţi de ceva ce ţi-a dat semne vizibile de pe Marte că nu are rost să îţi zăboveşti sufletul în perimetrul ăla. Cum care perimetru? Ăla al autoamăgirii, fată dragă. Off, hai să îţi explic. Fost-ai tu îndrăgostită? Fost! Îţi spunea ţie fiecare muşchiuleţ şi fiecare cută care nu-ţi ieşea dreaptă la rochie că nu e bine să stărui acolo, că nu e nimic bun pentru tine? Îţi spunea! Şi tu ce făceai? Nu, nu şi nu !
“Că eu ştiu că o să îl fac să mă iubească doar pe mine, să uite de tot, de el, de angoase, de ea.” Copil fără minte! La ce ţi-a servit amăgirea asta? A, da, te-ai dus la restaurant şi ai sperat că vine! Asta-i vina ta, omul ţi-a zis că nu apare. Ba l-ai aşteptat şi împopoţonată mai ceva ca o rochie de-a lui Jane Fonda pân’ să facă 60. De ani, bre, de ani… Jane, nu rochia. Şi dup-aia ce-ai făcut? Păi, ai plâns, ai muşcat din mobilă, ai scuipat flăcări pe nas şi ai luat-o de la capăt. Că poate, că probabil, că cine ştie – cumva iar ţi-ai înnădit speranţa că vei reuşi. Cum, dragă, ce vei reuşi? Să “îl faci” să îţi fie sufletul pereche! Cum adică să îl faci? Apăi, aista ori e, ori nu e, nu se face, scumpa mea. Auzi, da’ mai ţii tu minte când te încăpăţânai să rămâi la jobul ăla de îţi seca şi ficaţii din tine? Care te lăsa seara mai legumă decât un dovlecel deshidratat de la gătit la aburi? Sigur că îţi aminteşti, erai ca un moroi, nici în lumea asta, nici în ailaltă. Îţi spuneai că va fi mai bine. Că o să îţi fie mai bine. De parcă tu erai Croitoraşul cel Viteaz şi puteai să omori 7 deadline-uri dintr-o lovitură ! Ei, aş! De unde, dragă, atâta negare, atâta închipuire? Zici că eşti soră cu Fraţii Grimm, aşa de tare crezi în basmele pe care ţi le aşterni pe hârtia inimii. Nu mai zic de când te-ai certat cu ai tăi, de când ai fugit de acasă sau de când nu te-ai mai dus la liceu… şi alea, alea tot din cauza nălucilor din capul tău se întâmplară…
Da’ acum, acum, Ileniţă, când te-ai scuturat de astea şi de atâtea altele, închipuiri din capul tău, nu eşti tu asemenea unui nou-născut spiritual? Nu simţi tu că roua dimineţii chiar e gustoasă? Nu simţi tu că îţi eşti stăpână pe soartă, gânduri şi viaţă? Nu îţi vine să nechezi dimineaţa de plăcerea că începi o nouă zi fiind tu, fără amăgiri şi speranţe deşarte? Ei, stai, că eu n-am zis că speranţele şi visele nu îşi au rostul lor … Da’ tu, Ilenuţă dragă, aduseşi povestea în viaţă, în loc să îţi faci viaţa frumoasă ca o poveste. Ei, lasă, nu mai suspina a melancolie, a trecut. Şi siropul ăla de tuse s-a terminat, aşa că acuşi nu tre’ să mai înghiţi prostiile nimănui. Şi mai ales ale tale. Zi-mi tu acuma, rogu-te, aşa-i că toate astea se datorau agoniei de a simţi că eşti iubită, dincolo de orice norme?
Şi nu cumva sentimentul ăsta al apartenenţei, cu care zic eu că ne naştem, te-a făcut să-ţi laşi inima fără sită, de au intrat în ea şi cei mai negri şobolani ai compromisului? Nu, mă, nu compromisuri din alea făcute cu capul limpede, pe alea le face toată lumea. Ci compromisuri din alea din care ieşi cu senzaţia că eşti un covor de iută pe care îşi şterg toţi picioarele propriilor frustrări.
Bun, şi acum ce faci? O iei de la capăt !!! Apăi cum Lenuţo, dragă, tu credeai că gata? Dacă te-ai scuturat o dată de straiele astea înseamnă că ai scăpat de ele pentru totdeauna? Măi, fată, trezeşte-te !!! Sigur că vei mai avea vedenii din astea – în care totul îţi spune că nu-i bine ce faci, simţi ori zici şi tu să nu le dai crezare şi să te baricadezi iar în lumea amăgirilor. Da’asta-i viaţa, măi Leanţă, dragă! Asta-i realitate! Gustul ăla de libertate e făcut anume din must şi miere, cu abur de cozonac şi acreală de sarmale, ca să te ţină dreaptă până la următoarea tură când o să o iei pe arătură. Cum care arătură? Da, dragă, ştiu că n-ai pământ, ho! Arătura e aia pe care ajungi tu ori de câte ori te încăpăţânezi să nu vezi cum stau lucrurile aievea. Da, copile, e ca atunci când te jucai cu iepuraşi făcuţi din umbra mâinilor pe perete. E ceva, da’ nu-i real, nu-i aievea. Hai că m-ai omorât!
Ce faci acuşi? Asculţi muzică? Aha … şi ce faci? Cânţi? Îu, Doamne, ia-mă! Aşa degeaba? A, nu-i degeaba? Te simţi cum? Mai zi o dată că iar vine semnalul cu cocoloaşe… Mai liberă ca niciodată? Tu? Gata să trăieşti?
Apăi, aşa, fata mamii, aşa te vreau! Şi când îţi mai apare vreun Spân din ăsta cu vorbe ameţitoare şi îţi promite Luna, dacă îi dai sufletul tău, să îi spui că la Lună au fost şi americanii şi tot n-au reuşit să o convingă să vină încoace!
Hai, te pupă Jean şi vezi cum îţi porţi sufletul în lume!
Citiţi şi
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
