Să presupunem că undeva, într-un colț de lume – ar putea fi o insulă, există cineva complet singur fizic. Deasupra are cerul, sub picioare, pământul. E înconjurat de ape. Să zicem că așa e dintotdeauna – habar n-am, l-a scăpat o barză din cioc, zburând pe acolo. Deci, nu are experiența ” celuilalt” cu tot ce înseamnă asta. Parcă totuși prea e singur, hai să-i punem prin preajmă niște maimuțe și poate un cățel. Un astfel de om are stări subiective de bine pe care unii le numesc fericire? Sunt convinsă că da. Nu contează că e vorba de elementele înconjurătoare menționate anterior ori de ceva ce-i vine din sine.
Să schimbăm puțin scenariul acum. Să presupunem că undeva, într-un colț de lume, în urma unui accident a supraviețuit doar un singur om. El a trăit o mare parte din viață printre oameni de tot felul. Deci are experiența celuilalt. Să zicem că omul nostru e o fire mai solitară si, cel puțin pentru început nu va resimți lipsa celorlalți. Își va găsi motive de stare de bine subiectivă variate – funcție de personalitate/de experiențele pe care le-a avut/ de viziunea asupra lumii etc. Întrebarea mea retorică e: pentru cât timp va reuși acest om să se facă el pe el fericit? Nu va veni o zi în care-i va fi dor de celălalt, măcar cât să împartă cu acesta un răsarit sau curățarea unei nuci de cocos? (exlcudem în contextul ăsta loviturile duioase cu o creangă după cap în vederea supraviețuirii)
În loc de concluzie deloc definitivă
Îmi asum acea latură a mea și de animal social și recunosc că ceilalți sunt, uneori, motive ale stării mele de bine – desigur, când nu mă calcă pe petale. 🙂
Poate că eu le dau această putere sau poate că ei scot ce-i mai fain din mine – nu știu sigur. Cumva e tare confortabil să știi că undeva, în lumea asta mare, există cineva care te iubește/ ține la tine, căruia îi pasă etc. Momentele astea se întrepătrund cu acelea în care mi-e bine din acel interior. Deci fericirea mea e în în mine, dar și-n ceilalți, în unii și sper eu ca nu unidirecțional.
Uite că fix în clipa asta mi-am amintit de cineva care mă face fericită, și da, am zâmbit. Cu gândul că și eu îl fac fericit. Pentru că deja am vorbit groaznic de mult și nu vreau s-o mai lungesc, la întrebarea de ce răspunsul e simplu. Pentru că e cea mai luminoasă ființă pe care am cunoscut-o până acum, pentru că, în prezența ei, mâlul acela parcă dispare, pentru că îmi vine să țopăi atunci când reușesc să-l fac să râdă, și pentru multe alte motive.
P.S. M-a derutat puțin stilul în care e scris articolul, lipsea… Adică nu neapărat că lipsea, dar asta se întâmplă când încadrezi un om într-un tipar și îi lipești în frunte o etichetă. Când îți prezintă altă latură a lui, stai și te uiți ca la un pom de crăciun împodobit în plină vară. Cu cireșe. ?
Comentariu lăsat de lotusull la articolul Be (With) Someone Who Makes You Happy
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
