Este ciudat cum, nu de puține ori, despre obiectele care ne sunt cel mai la îndemână, știm cele mai puține lucruri.
Multă vreme, copil fiind, despre pâine am știut doar că am nevoie de trei lei ca să cumpăr una de la magazinul de pâine, iar despre cărți, că am nevoie de zece lei ca să cumpăr una de la magazinul de cărți. Mâncam pâinea de parcă ea creștea în copaci și citeam cărțile de parcă, printr-un hocus-pocus, cineva le făcea să apară din neant. Pentru mintea mea de copil, cărțile erau obiecte misterioase care îmi injectau în creier o lume fermecată și mă făceau să visez, fără să aibă nicio legătură cu scriitorul, cu tipografia sau cu fabrica de hârtie. Citind o carte nu mă gândeam niciodată la autorul ei și nici nu mă interesa deloc cum se năștea ea. O carte era o carte, și atât. Zece lei. La fel cum o pâine era o pâine și atât. O mâncam cu unt, cu tocăniță sau cu struguri, fără să fac nicio legătură cu făina sau cu grâul, cu brutăria sau cu brutarul. O pâine. Trei lei!
Apoi, într-una din zile, prin clasa a cincea, dirigintele ne-a dus în vizită la Fabrica de pâine. Acolo, chiar de la intrare, ne-a luat în primire o tanti grasă și mămoasă, cu un șorț alb și cu părul și mâinile pudrate de făină, de parcă era dintr-o poveste de iarnă, după care, noi, copiii, ne-am ținut prin toată fabrica exact cum cum se țin bobocii după o rață. Ne-a dus peste tot. De la sacii cu făină la malaxoare, la camerele de dospit, la cuptoarele de coacere, până la lăzile de plastic de la capăt de bandă în care cădeau cuminți, una lângă alta, fragede și rumene, franzelele pregătite pentru oraș. Și acum mai văd în minte malaxoarele uriașe care învârteau aluatul, îl rupeau, îl întindeau, îl amestecau, iar el se umplea cu bule de aer și se afâna și ne umplea nările cu mirosul lui de drojdie de ne lăsa gura apă.
Acolo am învățat cum se naște pâinea.
Apoi, în același an, același diriginte, fără de care eu nu aș fi astăzi omul care sunt, ne-a dus în vizită la o tipografie. Un nene subțirel cu început de chelie, cu mustăcioară și cu mânecile suflecate, ne-a învârtit prin tipografie de ne-a amețit și ne-a arătat totul, de la baloții de hârtie din depozitul de materiale, la rotative și la teancurile de cărți ieșite de la ghilotină, care miroseau a hârtie proaspătă, a negru de fum și a povești care așteptau să fie citite.
Acolo am văzut cum se naște o carte.
Între timp, copilăria curgea, iar eu mi-o petreceam în pielea lui Robinson Crusoe și a lui Robin Hood, alergând cu alți băieți descreierați de seama mea prin pădurile din jurul Caransebeșului, prin iarba înaltă până la brâu a luncii și prin apa leneșă și rece a Timișului. Bineînțeles că plecam de acasă fără să spun unde mă duc, și din cauza asta, când vedea că nu sunt nicăieri, mama, prăpăstioasă, intra în panică. Ieșea, sărmana, speriată, pe balcon din cinci în cinci minute să se uite după mine, și când, într-un sfârșit, mă vedea că apar de după colțul blocului, îmi făcea de departe semn că o să fie vai de capul meu. Dar eu știam că ea nu o să facă altceva când intru pe ușă decât să se învârtească în jurul meu să vadă ce vânătăi și julituri proaspete mi-am mai făcut pe mâini și pe picioare. Și pe urmă să mă pupe și să nu mă lase să mă ridic de la masă până ce nu mâncam totul din farfurie.
Copil cum eram, cu cât mi se încărcau mai mult ochii și sufletul de frumusețea și grația din jurul meu, cu atât mai mult și mai des îmi venea gândul și pofta să scriu despre lumea pe care o vedeam. Ca să îi opresc trecerea, să o păstrez peste vremuri și să o împart și cu alții.
Iar într-un târziu, după ani și ani, după ce am cunoscut lumea și viața, fermecat de tot și de toate, m-am hotărât să las toate celelalte activități deoparte, și, cu riscul de a ajunge pe drumuri, să mă dedic doar scrisului.
Și așa am devenit scriitor.
Dar pentru mulți dintre voi, cei care mă citiți acum, lucrul acesta nu mai este deloc ceva nou. Povestirile mele publicate aici, în aceeași măsură amuzante în care sunt grave, în aceeași măsură erotice în care sunt morale și sincere, mi-au adus câteva mii de prieteni care mă urmăresc zilnic pe Facebook și pentru care eu scriu cu nespusă plăcere. Chiar așa! În fiecare zi primesc de la voi mesaje prin care vă arătați prietenia și plăcerea de a citi textele literaturii pe care o fac. Iar eu, la rândul meu, sunt nespus de bucuros că existați pentru că fără voi, cititorii mei, un scriitor nu înseamnă nimic. Pentru că voi, cititorii, sunteți cea mai adevărată și cea mai necesară măsură a valorii literaturii unui scriitor. Simplu ca bună ziua: dacă îl citiți, scriitorul acela există. Dacă nu îl citiți, el nu există.
De ce spun toate lucrurile acestea acum?!
Pentru că eu cred că pâinea și cartea sunt cele mai bune și mai frumoase lucruri de care au nevoie mintea și trupul unui om. Dar și pentru că nu întotdeauna este suficient să scrii o carte bună pentru ca ea să existe în realitate. De la textul pe care eu îl produc pe computer și până la cartea de hârtie pe care tu sau copiii tăi o țineți în mână lungiți pe canapeaua din sufragerie sau cu capul pe pernă înainte de a adormi, este un drum mai complicat. Un drum pe care eu te invit acum să mergem împreună. Și pe care, dacă tu crezi că e o idee bună, nu ar fi deloc rău să îi inviți și pe prietenii tăi. Pentru ca împreună să facem ceva bun!
Hai să facem ceva bun împreună! Pentru că putem!
Despre ce este vorba? Urmează-mă aici: www.femnet.ro
Urmărește-l pe autor aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
