Să zicem c-a fost odată ca niciodată, ca-n orice poveste care măcar începe cum se cade. A fost, normal, un împărat care moștenise de la tac-su o-mpărăție, ce altceva? Numai că el nu s-a mulțumit cu granițele lăsate cu limbă, cam beată ce e drept, de moarte de tătâne-su și-a zis c-o s-o mai ajusteze pe ici, pe colo, să fie împărat vrednic, mare cuceritor, să-i rămâie numili în hrisoave.
S-a apucat așadar de războit, că era tânăr, ne-nsurat, n-avea obligații, putea să-și vadă liniștit de-ntins împărăția. Nu și-a văzut el tocmai liniștit, că asta e-n contradicție cu războiul, dar nici mare vărsare de sânge n-a făcut, c-avea la sud și la nord doi vecini cam temători, care l-au întrebat cam cât ar vrea din împărățiile lor și i-au dat exact cât a cerut. Nici el nu era un împărat nesimțit, îl crescuseră ai lui în oarecare cumpătare. Cel de la vest s-a-nființat cu armatele la graniță, dar nu știu ce naiba le-a dat de mâncare bieților oameni, că zăceau toți la baza cailor în ziua bătăliei, adormiți ca pruncii la sânurile mamelor. Pedestrași n-avea fiindcă era mândru de felul lui. La est a fost simplu: împăratul a venit la pod, cu fie-sa-n trăsură, a dat-o jos și i-a zis cuceritorului că i-o dă de nevastă, bașca jumătate din împărăție, cum scrie-n istoriile cumsecade.
Al nostru n-avea gând de-nsurătoare, dar nici nu poți să refuzi o frumusețe vecină, că nu ești prost. Și nici nu ești hapsân, când îți dă socră-tu și-atâta lumină de pământ, nu doar pe frumoasa de fie-sa. Așa că toată vărsarea de sânge din campania asta de cucerire s-a limitat la găinile, curcile, bibilicile, oile și vacile, plus două căprioare, douăzeci și cinci de iepuri și vreo trei sute de potârnichi, sacrificii inerente în hrănirea unei armate. Nu e de ici, de colo să plimbi o armată sus, jos, stânga, dreapta, în granițele unei împărății. Că luptă, că nu luptă nu e treaba ta, tu trebuie să hrănești oameni și cai deopotrivă. Avea el și niște cămile, dar ele merg la clasa economic.
S-a-ntors fericit în cetatea lui de scaun, altfel un jilț de stejar, bătut, evident, cu pietre scumpe, a făcut o petrecere mare, că nu era moda cu nunți în vremea aia. Puneai bucătarii să taie rațe, gâște, viței, berbeci și porumbei, să pună toate rezultatele tăierii în frigare, apoi pe niște tipsii mari, dar pe categorii de carne totuși, deschideai sala tronului, dădeau servitorii un pic cu mătura, ștergeau mesele de lemn cu frunze de mentă, aprindeau niște făclii în colțuri, dădeai poruncă să se facă un jilț mai mic, din lemn de trandafir, cu incrustații și mai puține pietre prețioase, dar mai multe semiprețioase, îl puneai frumos lângă jilțul tău împărătesc și-o așezai pe împărăteasa wannabe în el, mânca lumea, bea și dansa și gata legitimarea relației la cel mai înalt nivel în stat. Dădeai și săracilor ceva de mâncare și de băut, normal, plus doi-trei galbeni de căciulă, să-ți meargă bine.
Treaba cu administrarea noii împărății, mult-mărite, a fost floare la ureche fiindcă împăratul avea un talent la recrutarea de personal ceva de speriat. Sediul central al împărăției punea însă ceva probleme, împăratul fiind obsedat de control când venea vorba despre casa și acareturile lui. Din acest motiv, muncea ca un sclav de dimineață până apropae în dimineața următoare, așa c-a fost considerat un miracol al zeilor când împărăteasa a purces grea. Abia la bătrânețe a învățat să delege treburile cetății, așa că fetița blondă și firavă care s-a născut la termen era fără nicio umbră de-ndoială fructul epuizării lui și al splendorii împărătesei.
Împăratul s-a-nduioșat un pic când a văzut-o, și-a dat seama că nu-i cunoaște instrucțiunile de utilizare și că oricum nu are când să i le-nvețe, fiind el ocupat cu managementul și leadershipul împărăției. Și-a amintit totuși că tatăl lui mai venea câteodată în camera lui de prunc și-i zâmbea înainte de culcare, așa că și-a modificat programul zilnic și-a trecut în el „vizită Lamantina“ pentru ora 21:00 a fiecărei zile. Și oricât era de obosit, la nouă fix, în fiecare seară, era în camera prințesei, o privea un pic, îi surâdea și pleca. Lamantina, nume pe care el îl visase și cu care o îngrozise pe împărăteasă, care, de emoție, îl visase și ea în noaptea următoare, drept care nu puteai spune că numele copilului nu fusese pus fără acordul părinților, creștea tot firavă, cum se născuse, și tot blondă. Avea ochii verzi ca iarba și-n camera ei de copil mirosea tot timpul a oțet de fructe, un miros dulce-acrișor, că-mpăratului îi venea mereu apă-n gură când se ducea s-o vadă. Cât despre privirea de trifoi, și el, și împărăteasa fuseseră asigurați de doica expertă că nu va rămâne prințesa cu ochii ăia de știmă, sunt ochi de lapte, se schimbă.
Continuarea, aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
