Toate am trecut măcar de zece ori în viaţă printr-o situaţie ilustrată de proverbul „vorbeşti de lup şi lupul la uşă”. Pe stradă, în colţul cel mai pitit al biroului, la xerox, în faţa oglinzii în care îţi retuşezi machiajul, oriunde vorbeşti cu cineva de un oarecare lup te afli în cel mai mare pericol ca la un moment dat, pe parcursul conversaţiei, să te bată pe umăr, să te prindă de mână, să iasă din toaleta din care strigase cineva ocupat cu cinci minute mai devreme, pe când tu, naivă, nu bănuiai nimic. Cine altcineva să facă toate astea decât lupul. Mai bine te-ar înghiţi, gândeşti, dar nu e chiar atât de simplu. Lupul e sadic, te salută zâmbitor, ca şi cum tocmai s-a întors din vacanţa vieţii lui, relaxat şi pregătit, în timp ce tu îl priveşti, roşie ca o tomată, cu ochii căscaţi, încercând să creezi pe loc un vârtej care să te trimită hăt, departe, pe insula înţelepţilor tăcuţi. Trebuie totuşi să îl saluţi şi tu, deşi parcă nu prea te mai simţi în largul tău vorbind. „Bună… Ce… plăcut că ne întâlnim tocmai aici, nu te-am mai văzut de pfff… de mult, nu?” Ai înghiţit în sec, ţi-ai schimonosit puţin vocea, scoţi din ungherele minţii cuvinte pe care nu le foloseşte niciun om normal în vorbirea curentă şi îi arăţi toţi dinţii, mai ceva ca la stomatolog. Cumva speri că aşa, stranie, chinuită, nepotrivită contextului, o să dai impresia că tocmai ce-ai aterizat acolo de la un curs de literatură anglo-saxonă şi habar n-ai ce s-a întâmplat. Sau că, în cel mai bun caz, o să-i provoci milă şi o să te lase să pleci vie să îţi rozi unghiile în colţul tău de lume.
Pe vremuri mai era cum mai era. O jenă azi, un moment penibil mâine, o concediere şi câţiva amici pierduţi pe vecie poimâine şi aşa simţeai tu că ai dobândit suficiente skilluri cât să te angajezi direct spion. Să te lege de scaun şi să te tortureze, un bob de informaţie n-o să mai stoarcă cineva de la tine, îţi spuneai. Dacă e musai, vei divulga informaţii doar după o supraveghere strictă, după ce te-ai asigurat că locul e pustiu, că sunteţi doar tu şi complicele în vârf de munte, în miezul pământului sau într-o comună de surzi. Funcţionează o vreme, apoi o păţeşti iar şi ajungi încet-încet să te consolezi cu refrenul care îţi tot răsună în minte: fir-ar, fir-ar, eu şi gura mea cea mare.
Acum, în vremurile cele noi, în care vorbim mai rar pe stradă şi în locurile sus-amintite pentru că avem treabă verificându-ne update-urile şi schimbându-ne statusul, chestiunea cu gura slobodă a devenit mai periculoasă ca oricând. Dincolo de ideea că ochiul lui Big Brother îţi vede orice mişcare, orice căutare cu iz mai privat, orice comandă online de jucării, e mai greu decât oricând să te năpădească astăzi fiorul acela inconfundabil atunci când afli ceva ce trebuie musai, dar musai să spui, altfel rişti un atac cerebral. Cui să te mai plângi acum, online, cum să îţi mai secretizezi grupurile şi cercurile, când te-miri-cine e prieten cu nu-pot-să-cred-că-te-am-găsit şi de-ce-nu-m-ai-mai-sunat se are la cataramă cu ştiu-de-la-ce-chioşc-îţi-cumperi-ţigările. Sau unde să mai ceri ajutorul în chestiuni care au legătură şi cu terţi fără să audă terţii? Chiar astăzi citeam un articol despre un biet elev american, care în lenea lui de miez de vară şi chef de citit ioc, s-a găsit să ceară ajutorul pe Internet de la cititori cu dare de recenzii care i-ar fi uşurat umerii de greaua povară. Ce să vezi, peste întrebările lui nevinovate a dat autorul însuşi, situaţie de care, slavă sfinţilor, literatura obligatorie şi trecerea majorităţii autorilor de pe liste în nefiinţă i-a scutit pe poznaşii români. Autorul i-a răspuns băiatului, spunându-i să nu se teamă de carte, pentru că s-ar putea să găsească în ea mai mult sex şi mai multe înjurături decât în visele lui de adolescent certat cu şcoala.
Quod erat demonstrandum. Lupul stă astăzi ascuns în plină vedere şi îţi cere să îţi ascuţi mai bine ca oricând armele, atenţia şi simţurile. Profesorii stau şi pândesc, colegii sunt gata oricând să te toarne cu un print screen al vreunei conversaţii, pasămite te trezeşti că-ţi răspunde chiar autorul la întrebarea de la status: cine o mai fi scris şi cartea asta de toată jena? Chiar aşa. Cine a inventat domne bârfa asta de toată jena?
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Despre farmecul burghez al discreției
Ești gata să devii o super femeie la job? Iată secretul eficienței
“Ești frumoasă, deci ești proastă”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
