Da, domn’e, gata, recunosc. Sunt slabă! Nu, nu, nu la kilograme. La inimă. Nu am rezistență, nu am anduranță.
Recunosc, am 1,55 si 63 de kilograme. Bine, gata, m-ați prins și cu asta. Sunt 64.
Și mai recunosc că într-o seară m-a strigat frigiderul.
Bine, el mă strigă în fiecare seară (a naibii mașinărie!), doar ca urechea mea e setată să nu-l audă. Mai mereu. Da’ am câteodată scăpări. Ce naiba, om sunt și eu. Făcută din (vorba fiică-mii de trei ani) oase și carne.
Ei, bine, seara despre care vreau neaparat să vă spun, ca să nu zic că nu m-am spovedit, e seara în care dădusem o luptă corp la corp cu mișcări ombinate din Spartan si Matrix cu omulețul casei. Ăla de trei ani. A fost o luptă pe toate fronturile. Personal, m-a răpus psihic. V-am zis că-s mai slabă din fire.
În clipa în care am părăsit dormitorul, lăsând unicornul dormind, puteam să jur că aud melodia iubiților Queen, “We are the champions”. Dar nuuu. Era doar stomacul meu uitat prin treburi casnice. M-am luat cu altele si am uitat să mănânc. Ora nu era una potrivită pentru silueta mea inexistentă. Așa că m-am așezat pe canapea și am purtat o conversație cu el, stomacul:
– Uite care e treaba, prietene! O să te rog să nu mai faci atâta gălăgie că scoli odrasla și ți-o dau să te speli cu ea pe cap. La ora asta n-ai nici un drept. Vorbim mâine!
– …
– Măi, băiatule, tu chiar nu înțelegi! Nu e voie și gata. N-avem ce discuta. Ceasul…!
Ăsta micu’ nu și nu. Ce mă fac? Exista deja o situație.
Mi-am zis… fuck it! O viață am și eu. Dacă mor mâine? Ce fac? Mor nemâncată? O să mă caute ăia să vadă de ce am murit și o să zică că am murit de inaniție. Ei, aș! Asta nu se poate. Îmi fac neamul de rușine.
Așa că o iau ostășește spre bucătărie. Pe drum mă întâlnesc cu niște cuburi de lego, un pluș spânzurat prin bibliotecă (n-am înțeles faza), un șarpe libidinos pe sub covor, iar la urmă, când simțeam că linia de sosire e aproape, pun mâna pe clanța de la bucătărie și… acolo rămâne.
Era unsă toată cu miere.
Atât de foame mi-era că animalul și cucoana din mine s-au luptat preț de câteva secunde ca să nu ling mâna (nu clanța, să nu exagerăm, chiar cu limba pe clanță nu mă vedeam).
Trec și peste acest neajuns. Mă simt un pic ca-n Harap Alb cu toate obstacolele astea, ajung în cele din urmă în bucătărie.
Buun, ce mănânc eu acum? Deschid mașinăria diavolului, mă proptesc de ușa ei și încep să cercetez interiorul.
Aia nu, aia nu, aia ar merge pe la prânz, aia la micul dejun, aia doamne ferește! Vai de mine, și eu ce fac acum? Capul mi se învârtea, ochii mi se bulbucau, respirația mi se îngreuna.
Cred ca am un atac de… foame!?
Și totuși nu bătusem atâta amar de drum ca sa rămână treaba nerezolvată. Ceva trebuia să îngurgitez și doar numai pentru a spăla rușinea.
Și mi-a venit o idee. Părea clipoceala de la fundul apei, părea luminița de la capătul tunelului, părea curcubeul de după ploaie.
GRIȘ! Cu lapte, desigur.
Doamne, ce idee genială!
Torn binișor lapte în cratiță, amestec frumușel. Îi pun o fină vanilie, adaug grișulețul prețios și aștept.
Pun timer-ul două minute, nu cumva să zăbovesc prea mult în expectativă. Sună, opresc focul. Torn în castron și…
– Mami, mi-e foame! Ai griș cu lapte acolo?
Se aude ceva, dar nu înțeleg ce. Pare a fi un copil. Al cui să fie? Al meu doarme.
– Mamiiiiii, mi-e foame!
Insistă și parcă și vocea mi-e cunoscută. Mă întorc. Mda, și figura mi-era cunoscută.
– Sufletul și împlinirea mea, tu nu dormeai (am cântat și aia cu campionii)?
– Nu pot. De foame!
Nu are sens continuarea a fi povestită. Finalul a fost pe placul rațiunii mele. M-am retras în catacombele pregătite pentru somn, târând plăcerile învinse după mine.
Guest post by Delia Stănculescu
(n.red. azi, 6 mai, e ziua internațională fără diete…)
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
