Într-una dintre zile am ajuns să-mi iau copilul mai devreme şi pentru 10 minute a trebuit să aştept. Vai, cât nu-mi place să aştept! Sunt tot timpul atât de pornită să fac şi să termin câte ceva încât gândul că eu aştept timpul şi nu el aleargă după mine nu mă încântă aproape deloc. Dar pentru că nu eram singură şi o altă mămică ajunsese înaintea mea, lesne de înţeles că mi-am găsit ceva de făcut. Așteptarea nu-mi picase bine, nici chef de vorbă nu prea aveam, noroc cu femeia – gardian ce-şi făcea datoria şi mai întreţinea şi mămicile grăbite. Tare mult îmi mai plac oamenii! Îi observ uneori discret; alteori de la atâta insistenţă par chiar tâmpă, dar ce sa fac dacă-mi plac?!
Discuţia părea la început plictisitoare: vreme, ştiri, oameni cunoscuţi şi necunoscuţi încă mie, şi despre cât de greu e să ai copii, câte griji, responsabilităţi şi câţi bani trebuie să ai pentru ei. Și dintr-odată, de unde abia auzeam frânturi de discuţie şi privirea îmi aluneca în gol, simt cum mi se ciulesc urechile ca unui biet iepure la pândă, ba încep s-o privesc mai atent pe femeia ce tot vorbea. Și nu-mi pare nici prea-prea, nici foarte-foarte. Și cum în unele momente gândurile îmi ies direct pe gură fără să le mai pot şlefui, o întreb: dac-aţi da timpul înapoi, ce-aţi alege? (realizez c-am pus întrebarea în speranţa că-i aşa de crunt pusă încât poate-o trezesc din beţia vaietului şi-o aduc mai pe lângă adevăr…). Dar ce să vezi, femeia bâjbâie prin întuneric! Întuneric rău în sufletul ei, mă gândesc. Departe de mine lipsa de empatie pentru nevoile unei familii, şi cu atât mai mult pentru cei cu lipsuri, dar în cazul dat nici că putea fi vorba…
foto:Dorothea Lange
Aş fi avut nevoie, cred, de ceva vreme s-o dezmeticesc. Mintea mea deja nu mai era pe şine… argumente după argumente îmi veneau în minte… eram conştientă că şi ea le are, dar poate pentru că în jurul ei aşa se văd lucrurile şi poate pentru că şi ea le-a auzit copil fiind, i se pare firesc să se comporte la fel. N-am zis niciodată că-i uşor să ai copii, dar cu siguranţă nu e greu… ştiu că pare tare ciudat ce zic, dar credeţi-mă că aşa e. Până nu-i ai, nici o oboseala nu-i chiar oboseală şi nici ce pare tragic nu-i chiar aşa tragic. Dar în egală măsură nici ce părea bucurie nu-i chiar bucurie şi nici ce părea dăruire nu era chiar dăruire.
Când te uiţi la un copil realizezi cum ar trebui să fim toţi, de fapt. Doamne-Doamne ni-i trimite la pachet cu tot ce-i mai bun, depinde însă de noi dacă ne lăsăm educaţi de ei sau îi înrolăm pe ei printre noi. Ce primesc de la noi (material, atâta timp cât nu-l stimulezi constant şi nu-i inoculezi ideea că asta-i prioritatea lui, nu cer mare lucru) e prea puţin pe lângă ce ne oferă ei sufleteşte clipă de clipă.
Şi-apoi, în definitiv, mai practic privind lucrurile, cum ne-am simţi știind că suntem o povară pentru cei de lângă noi? Adulţi fiind putem gestiona ce simţim sau putem găsi soluţii pentru noi, dar un copil atât de agăţat şi devotat sufleteşte alor lui, cum se poate dezvolta simţindu-se atât de greu de iubit?
Pe Laura o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
