Ei sunt la biserică. Pentru că cei doi băieÈ›i ai ei sunt normali, duc o viață absolut normală È™i fără ea. BăieÈ›ii ei sunt formaÈ›i dintr-un fost soÈ› – pentru că ea l-a părăsit – È™i dintr-un fost copil – pentru că ea l-a abandonat.
Ea s-a căutat cu multă încăpățânare și a vrut neapărat să își retrăiască tinerețea. A plecat de acasă și s-a retras în lumea ei, așteptând ca viața să îi ofere ceea ce crede ea că I se cuvine. Vorbim aici despre iubire.
L-a cunoscut acum câțiva ani, la o adunare. El venise acolo să muncească și să scrie despre poveste. Cam tristă a fost, fiind vorba despre oameni singuri, părăsiți de familie. Ce chestie, cum se învârte totul în cerc. Și a făcut-o, a scris atât de bine, că au plâns și pietrele.
Nu era cel mai zdrobitor bărbat de pe pământ, doar că zâmbea tare frumos, așa cum fac copiii când dorm și se trezesc brusc dintr-un vis frumos. Mai avea și prostul obicei de a fi bun. Generos. Chestii mai rare în zilele astea. Ea s-a agitat pe acolo, încercând să fie de folos. Era primăvara și copacii erau îngrozitor de înfloriți. Ea și-a văzut de treaba ei, el de a lui, după care fiecare s-a dus în drumul său, fiecare la casa lui.
S-a întâmplat ceva acolo totuși, cred că s-au revăzut după mult timp, niște vieți trecuseră peste ei și s-a legat iar firul întrerupt. Crede ea. Cumva l-a recunoscut prima și a devenit dependentă de ceva nevăzut. Pe care și l-a dorit mereu. Un ceva adânc, de dincolo de ea. Cred că în mintea ei se numea iubire. Sau nevoia pe care o avea.
Poate și el s-a recunoscut la capătul firului, cu toate că nu ar fi recunoscut niciodată asta. Mai ales acum, că era atât de împământenit în viața asta. Ca și ea, de altfel.
Au tot vorbit ei în gând, s-au tot dorit și, în final, au reușit. Să fie împreună. El i-a sugerat ei, pe gândite doar, să divorțeze și să își refacă viața, poate cu un alt el. După grele chinuri și multe plecări, ea a reușit. A făcut-o. Este acum în lumea ei. Fără discuție, împreună cu el.  A abandonat tot, a fugit și a lăsat tot în urmă. Iar visul ei de duminică, la care s-a și rugat, i s-a îndeplinit. Este fericită. Cu el, pentru că, vezi bine, și el a plecat. Chiar dacă a lăsat în urmă răni care nu se vor vindeca niciodată. Până la urmă, dacă asta a simțit, asta a făcut. Doar nu se juca cu vorbele. Era un om de cuvânt. Cuvântul lui s-a înscris în mintea ei într-unul singur. Iubire. Și de aceea au procedat atât de dur, părăsind amândoi tot ce clădiseră în trecut fiecare, ca să fie acolo unde și-au dorit. Acum își beau cafeaua împreună, se trezesc îmbrățișați și nu își închipuie cum s-a putut întâmpla ca viața asta să le ofere șansa de a fi împreună. Ce Romeo și Julieta, ce Tristan și Isolda și alte exemple? Ei doi reprezintă un întreg, tot ce și-au dorit. Să își asambleze sufletele rămase pe jumătate din alte epoci .
Și pentru că și-au clădit fericirea pe ruinele lăsate în urmă, stau în fiecare duminică de vorbă timp de o oră cu Dumnezeul lor, să îi ierte pentru greșeala de a face după placul inimii. Și se roagă ca cei lăsați în urmă să fie la fel de fericiți ca și ei, poate chiar mai fericiți.
Întrebarea mea ar fi așa. Vor fi absolviți vreodată? Merită oare?
Voi ce credeți?
Guest post by Anamaria Tudor
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
