În Amazonia treci granița ca prin brânză, nimeni nu te întreabă nimic, și, dacă ai uitat să te duci tu singur la oficiul de imigrări, care nu e la ieșirea din vapor ci undeva pe o stradă de care încă n-ai aflat, te-ai ales cu o clandestinitate involuntară. După istoria de la Santa Rosa, când am fost clandestino în Perú timp de trei zile, până când am rezolvat cu o șpagă, mi-am promis să fac tot posibilul să nu mai uit că la trecerea graniței trebuie să fac două vizite, care să corespundă celor două ștampile din pașaport, de ieșire dintr-o țară și de intrare în cealaltă. (Partea bună: nemaifăcând mișcările astea automat, fiindcă altfel nu se poate, îți conștientizezi acțiunile bazate pe atenție și decizii proprii, lucru deloc de neglijat).
Mă aflu pe un mal de pământ roșiatc, udat de Rio Napo, undeva în nordul Perú-ului, mai exact la granița cu Ecuadorul. Pe malul drept, cum te uiți spre Ecuador. Plouă torențial, plouă mărunt, și când pare că vrea să se oprească, plouă iar torențial. Singurii trei pasageri ai vaporului Andy care își continuă călătoria dincolo de Perú se adăpostesc la o cârciumioară constituită dintr-o căsuță din lemn, o terasă din lemn, cu mese din lemn, și tot acest lemn parea să-și fi înghițit deja porția de apă pe anul curent. Se servește bere, cafea caldă și ceva mâncare pe bază de platanos fierte sau prăjite.
E încă foarte devreme, și mai trebuie să aștept până să urc dealul unde aud că se află oficiul de emigrări. Până atunci îmi iau o cafea și mănânc puțin.
E bine să îmi simt picioarele pe pământ, deși în cazul de față e un pământ cu multă apă de ploaie. Ploaia nu dă semne să se oprească, dar acum e ziuă bine, și decid că pot să-mi încerc norocul. Pornesc, cu pelerina mea roșie, să urc aleea în pantă, până la construcția care mi-a fost indicată. Acolo, nici o mișcare. Bat la ușă, și lipsa de mișcare continuă. E abia 7. Decid să mai aștept, și în timpul ăsta mi se confirmă știrea conform căreia unicul funcționar poate fi sau nu în Pantoja la momentul vorbirii. Și că asta depinde strict de noroc. Cineva îmi sugerează să bat totuși mai mult și mai tare în ușă, poate că doarme.
Așa că urc din nou, dorindu-mi tare să fie cineva înăuntru. Mă uit pe geam, la intrare, nimic care să indice asta. Un birou, două scaune, pe birou o mașină de scris mare și somnolentă. Bat la ușă așa cum am fost învățată. După ce petrece o lună în junglă și pe Amazon, până și pe cel mai mare iubitor de apă născut pe pământ uscat îl mână dorul de schimbare a peisajului, așa că, ce să vă spun, aș fi vrut să trec în Ecuador în aceeași zi.
A trebuit să fac ceva tărăboi, de care nu eram sigură că mă onorează, până când dinăuntru s-au auzit zgomote, pași și în sfârșit o voce somnoroasă, al cărui proprietar a apărut câteva zeci de secunde mai târziu în cadrul ușii, cu părul ciufulit, târșâindu-și șlapii.
I-am explicat de ce a trebuit să-l trezesc așa de brutal, fiindcă mi-ar plăcea tare mult să ajung în Ecuador astăzi și îmi trebuie o ștampilă pe pașaport, ca să înțeleagă autoritățile că nu am inventat încă teleportarea și nu m-am materializat pur și simplu la ei în țară fără să ies vreodată din Perú. M-a privit înțelegător, deși aș paria că avea probleme în a înțelege ce-i cu zănatica asta care îl trezește cu noaptea în cap fiindcă nu mai poate să aștepte câteva ore, sau, totuna, zile. „Vezi tu” îmi zice el, în timp ce îmi face alene formele de ieșire din Perú, “eu nu locuiesc aici în Pantoja. Vin aici doar ca să lucrez. Ai noroc că am dormit azi-noapte la birou.” Și zâmbește larg.
Citiţi şi
Cum afli tot ce știe Alexa despre tine
Salutări de la Gretchen! Cum care Gretchen?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
