Viggo Mortensen va intra, fără îndoială, în istorie ca actor/interpret, dar nu s-a limitat niciodată doar la actorie: a încercat multe alte activități precum poezie, fotografie sau publicistică. Prin urmare, nu mai surprinde pe nimeni că, odată cu Falling, s-a lansat și în scenaristică & regie, ba chiar a realizat și ilustrația muzicală. L-am admirat cu toții la volanul mașinii în Green Book de Peter Farrelly (2019), iar după criza sanitară actuală, îl regăsim în calitate de realizator al peliculei Falling (2020). În această ultimă producție, frontierele dintre viață și cinema se dovedesc a fi destul de fragile. Relația conflictuală dintre un tată (Lance Henriksen), aflat spre finalul vieții, și fiul său (Viggo Mortensen) este analizată aici cu luciditate. Tatăl este un fermier rău de gură, homofob și rasist. Fiul său locuiește în California, dar trăiește într-o relație cu un alt bărbat. Ca și bătrânul din film, părintele lui Viggo Mortensen a suferit de demență senilă. Am putea crede că Falling este o manifestare a doliului, dar artistul mărturisește că filmul le este dedicat mamei și fraților săi, alături de care a trăit după divorțul părinților. Din confesiunile lui Mortensen, reiese că tatăl artistului-regizor a fost un om rigid. Cineastul povestește că părintele său aparținuse generației de după criza mondială din 1929, cunoscuse nazismul din Danemarca, apoi se (auto)exilase în Statele Unite ale Americii.
Viggo Mortensen a avut conturi de reglat încercând să-și exorcizeze vechi angoase. Așadar, primul lungmetraj al artistului danezo-american aduce în prim-plan familia, dar nu este un chiar film autobiografic, după cum el însuși mărturisește. Tema din această dramă familială e general umană, dar unele filiații subtile se întrevăd. Bunăoară, John Peterson locuiește cu partenerul său (Eric) și fiica lor adoptivă în California de Sud. Atunci când bătrânul lui tată (Willis) din Los Angeles, suferind de demență și aflat în căutarea unui loc pentru a se retrage, vine în vizită, cele două lumi diferite ale acestora se întrepătrund. Actorul aflat acum (și) în spatele camerei de filmat dezvăluie cheile unei fresce familiale din America. John, întrupat de Mortensen, încearcă să-l desprindă din ferma în care locuia singur pe bătrânul său tată. Cu toate acestea, se află în imposibilitatea de a trăi cu el, motivul fiind refuzul constant al bătrânului de a accepta orice alt mod de viață.
Partea cea mai solidă a peliculei o reprezintă maniera în care Mortensen juxtapune prezentul cu fragmente din trecut. Viggo Mortensen se ocupă de montajul său, pe care îl folosește ca instrument subtil de povestire, în special prin juxtapuneri foarte reușite în care privitorul vede fiul apărând în tată. Nimic nu pare să-l basculeze în trecut pe Willis: apar episoade din copilăria lui John, câmpurile de grâu sub soarele arzător de vară, o ceartă între Willis și soția sa, cursul apei de la marginea pădurii. Departe de a explica comportamentul scandalos al bătrânului Willis, aceste scurte amintiri, adesea senzoriale, reflectă închiderea nostalgică a cărui prizonier este. Portretul bătrânului patriarh e realizat prin relația sa cu natura ancestrală: un ulcior de apă evocă un torent, sunetul valurilor cel al foșnetului vântului pe câmpii; sunt declanșate de mișcări, priviri, dar și de senzații sau sunete. În toată eterogenitatea lor, aceste fragmente de viață permit înțelegerea complexității personajului. Imaginea acestuia pare pusă în abis atunci când urmărește un vechi western în alb și negru, pe micul televizor al bucătăriei sale.
Această narațiune paralelă, care are loc pe parcursul a două ere, reflectă confuzia senilului Willis. Când brusc, temporalitățile se împletesc în scenele în care John îi vorbește lui Willis în fața tapetului fermei familiale. Filmul devoalează toată ambiguitatea amintirilor și modul în care neînțelegerile și disputele din trecut sunt încă relevante: flashback-urile îl arată pe Willis, conservator, permanent în afara timpului său, respingând orice evoluție socială. În plus, amintirile sunt convocate și de John, care pare să pună la îndoială relația sa de-a lungul vieții cu acest tată, care se luptă să iubească, dar pare atât de greu de iubit. În mod bizat, singura persoană pentru care bătrânul Willis dă dovadă de afecțiune este fiica adoptivă a lui John. Deși nu are nicio legătură de sânge cu el, este semnificativ faptul că ea este în cele din urmă singurul personaj cu care nu intră în conflict, devenind chiar destinatarul moștenirii sale (îi oferă ceasul său după ce o învățase cum să îl asculte). Filmul este astfel articulat în jurul unor rupturi: cel unor timpuri care nu sunt de acord, cel al cuplurilor formate de Willis și cele două femei care se contopesc în mintea sa, și mai ales ruptura decalajului cultural și generațional, care îl separă de familia sa. Toată tandrețea filmului rezidă în atașamentul sentimental al acestei familii față de acest personaj neprietenos, pe care îl suportă cu o infinită răbdare. Cu toate acestea, aceste dispozitive opoziționale își arată rapid limitele: prin caricaturizarea personajelor sale, încercând uneori să le opună cu orice preț, Mortensen își subminează scopul inițial de a filma nașterea unei reale empatii pentru celălalt. Răspândirea elementelor care ar trebui să-l irite pe bătrân devine prea artificială – o acumulare de subiecte mereu în dezacord:grupul de femei învăluite de la aeroport, cuplul homosexual format din fiul său și un soț de origine asiatică, adoptarea fiicei lor, întrebările despre voturile pentru candidații democrați sau republicani, piercingurile și părul colorat al nepoților, aspecte ala artei contemporane etc. Filmul își găsește adevărata forță în ultima sa parte, care indică reunirea tatălui și a fiului, într-o înțelegere reciprocă fragilă, după un argument violent. Trecutul încetează să fie omniprezent în această scenă în care John face o baie la ferma copilăriei sale. Apa se scurge în bucătăria de jos, amintindu-i brusc de problemele de etanșare din vechea baie. El fuge, înjurând și întrebându-se, cum, după toți acești ani, ar fi putut să facă o astfel de greșeală. „După toți acești ani!”. Cuva care se revarsă este poate o alegorie a stării mentale a lui John, care s-a abținut în fața izbucnirii de insulte a tatălui său și, în cele din urmă, nu a găsit altă alternativă decât să-i arunce greșelile în față. E de remarcat faptul că această scenă are loc în spațiul care găzduiește majoritatea amintirilor și devine punctul final al poveștii, cât și momentul de reconciliere. Această ambiguă împăcare dezvăluie toată complexitatea relației lor, prelungită de misterioasa ultimă lovitură a lui John, pilotând un avion. Încercând să se calmeze, ajunge la o anumită înălțime și lasă în urmă anii de conflict; chiar dacă cheia atașamentului față de tatăl său pare să nu fie la vedere.
Nejudecându-l pe Willis, preferând să îl direcționeze pe calea mult mai interesantă și complexă a introspecției și a eliberării, Mortensen țese o rețea umană vibrantă, aproape sentimentală, cu rezonanțe socio-politice (America conservatoare versus America progresistă), fără să dea verdicte ferme. În Falling, regăsim actele eșuate sau intenționate, greșelile sau alegerile de salvare, consecințele lor, regretele obligatorii pe care le generează – toate puse în valoare de un duo actoricesc de excepție: Viggo Mortensen și Lance Henriksen.
Pe Mădălina o puteți găsi și aici.
Regia: Viggo Mortensen
Scenariul: Viggo Mortensen
Imaginea: Marcel Zyskind
Decorurile: Jason Clarke
Costumele: Anne Dixon
Montajul: Ronald Sanders
Muzica: Viggo Mortensen
Distribuția:
Viggo Mortensen (John Petersen),
Lance Henriksen (Willis),
Terry Chen (Eric),
Laura Linney (Sarah)
Durata: 112 min.
Citiţi şi
Don Shirley Trio – The Man I Love
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
