Grace of Monaco (2014)
De: Olivier Dahan
Cu: Nicole Kidman, Tim Roth, Roger Ashton-Griffiths
“Cel mai prost film prezentat vreodată la Cannes” – the Guardian
“Un film obscen” – Les Inrockuptibles
“O melodrama de o idioțenie fascinantă” – Daily Telegraph
“Un film la fel de inert ca și obrajii actriței” – Variety
“Une merde” – Libération
Biopicul Grace of Monaco, despre viața lui Grace Kelly cu prințul Rainier și renunțarea ei la cinematografie este toate cele de mai sus, da… De mai multă vreme, filmele prezentate în deschidere la Cannes nu sunt altceva decât mașinării glossy – Great Gatsby, anul trecut, cu Leonardo DiCaprio, Grace, anul ăsta, cu Nicole Kidman și Tim Roth. Filmul e atat de școlăresc, naiv și demonstrativ, cu muzică insuportabilă, montaj amatoricesc și o cameră de filmat care nu reușește să se hotărască asupra unui stil, încât înțelegi decizia producătorilor americani de a nu veni la premieră (e vorba de Weinstein Company, producătorii lui Tarantino, de te întrebi ce-a fost in capul lor). Muzica e abominabilă, dialogurile pompoase și caricaturale, ideologia filmului e infectă (sacrificiul bogaților și nobililor, care renunță la viața personală pentru ca o minusculă principalitate anacronică să poată continua să fie un paradis fiscal).
Pe deasupra, regizorul îți mai și trântește niște voice over mai spre urmă, care îți spun pe un ton patetic ce trebuie sa înțelegi și să reții. Doar Roger Ashton-Griffiths mai salvează o scenă-două, jucând un Hitchcock convingător (deși umbrit de jocul de anul trecut al lui Anthony Hopkins in Hitchcock).
Acum, de ce a scris Variety: “Un film la fel de inert ca și obrajii actriței”? Pentru că e singurul lucru interesant din film, să verifici dacă într-adevăr injecțiile recente cu botox i-au dat lui Nicole Kidman un aspect de cyborg incapabil de expresii umane, sau dacă a fost o alegere auctorială să joace atât de fad…
La fel, Tim Roth, care pe alocuri pare a încerca să-l imite pe Marlon Brando în Nașul, amintește doar că de un deceniu încoace joacă numai în filme-dezastru, cum a fost cel al lui Coppola, după Mircea Eliade, unul din puținele filme de la care am ieșit din sală după un sfert de oră… E drept că atunci nu țineam un blog care să mă oblige să stau până la capăt, cum am facut în seara asta, dintr-un soi de ascetism și devoțiune ce nu cred că vor fi vreodată răsplătite.
Pe Dan îl găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Anthony Hopkins: “La mulți ani, distracție plăcută! Dacă vei fi mahmur după, amintește-ți de mine”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
