Napoleon Bonaparte (1769-1821), figură emblematică a puterii naționale în Franța, în același timp un veritabil geniu de război, supraviețuiește într-o legendă care nu dezamăgește niciodată. Iată că, mizând pe o distribuție atrăgătoare: Joaquin Phoenix și Vanessa Kirby, Ridley Scott suprapune viața amoroasă a împăratului cu faptele sale de arme, lăsând deoparte problema politică. Napoleon deține recordul absolut al vânzărilor de cărți și se situează printre cele mai celebre figuri istorice reprezentate în cinema și televiziune.
El însuși o legendă a cinematografiei (Ridley Scott) a dezvoltat, de-a lungul timpului, un gust aparte pentru capetele de afiș ale istoriei, care l-au condus de la Cristofor Columb (1492, 1992) la familia Gucci (House of Gucci, 2021), ocupându-se și de împăratul roman Commodus (Gladiator, 2000) sau de profetul Moise (Exodus. Gods and Kings, 2014). Așadar, în recenta producție Napoleon (2023), Ridley Scott a decis să abordeze frontal un „monument istoric”. Timp de două ore și 38 de minute, asistăm la ascensiunea și căderea lui Napoleon Bonaparte. Îi putem urmări parcursul de la statutul de căpitan de artilerie la cel de general – după victoria sa din timpul asediului de la Toulon din 1793 – până la moartea sa, în exil, pe insula Sfânta Elena, în 1821, urmărind încoronarea ca împărat, la 2 decembrie 1804, precum și unele dintre cele mai strălucitoare victorii ale sale, pe câmpul de luptă. Și, desigur, înfrângerea sa zdrobitoare de la Waterloo. Fără să dezvăluie prea multe, Ridley Scott este nevoit să facă scurtături și/sau elipse temporale.
Dacă îi înlăturăm silueta legendară, destinul romantic și laurii săi naționali, ce rămâne exact din Napoleon? Aceasta este întrebarea care se află în centrul peliculei pe care Ridley Scott i-o dedică împăratului (interpretat de Joaquin Phoenix). Într-o logică substractivă, experimentatul cineast evocă, de această dată, viața unui mare personaj istoric. Concentrând biografia personajului în jurul relației amoroase a împăratului cu prima sa soție, Josephine (Vanessa Kirby), regizorul pare să vrea să indice o altă fațetă a celebrului conducător, total diferită față de celebrele sale reconstrucții faraonice de până acum. Bunăoară, filmul lui Ridley Scott aduce în prim-plan relația dintre Napoleon Bonaparte și Joséphine de Beauharnais, pe care a cunoscut-o în 1795 prin deputatul Paul Barras (care a fost unul dintre iubiții săi). Cu șase ani mai mare decât el, căsătorită anterior și mamă a doi copii în momentul în care privirile lor s-au întâlnit pentru prima dată, ea avea să fie marea dragoste a lui Napoleon I, cel care se bucurase de imaginea strategului ideal și a cuceritorului infailibil. Încă din primele clipe, Joséphine îl fascinează pe Napoleon, apoi devine o forţă centripetă a vieţii generalului de carieră, ale cărui preocupări sunt dominate de strategii militare, ambiţie politică şi negocieri pentru putere.
Relația dintre Napoleon Bonaparte și Joséphine reprezintă ‘inima’ care bate a poveștii de pe ecran imaginate de Ridley Scott. Dacă regizorului îi este imposibil să transmită subtilitatea sentimentelor care i-au unit într-un timp atât de scurt, interpretările lui Joaquin Phoenix și ale Vanessei Kirby ajută la a da un anumit sens. Prin imaginarea unei relaţii de dominaţie între Napoleon şi Joséphine, filmul invită la o meditaţie asupra puterii. Cineastul britanic reduce figura istorică a lui Napoleon la obsesia lui pentru Joséphine de Beauharnais, întruchiparea anxietăților oedipiene ale împăratului. Construită în jurul acestei legături – schimburile epistolare punctează coloana sonoră care însoțește principalele momente ale epopeei napoleoniene – povestea Istoriei mari, deși susținută de suită de casete explicative, este făcută ilizibilă printr-un montaj care face din elipsă principiul său motor.
Dacă marile bătălii napoleoniene – piramidele, Austerlitz, Waterloo – aduc în mod evident pe ecran cota lor de interes și generează imagini făcute ilizibile de agitația trupurilor care se confruntă unele cu altele, în rest, Ridley Scott își dirijează bateria camerei cu distanță și răceală. De asemenea, anumite detalii vizuale care par adăugate (cel mai adesea în scop narativ) și/sau eronate – precum cele apărute deja în trailer – nu vor înceta să alimenteze reproșurile anumitor istorici dornici să restabilească acuratețea faptelor. Bătăliile nu mai trezesc nici dorință, nici pasiune: sunt câștigate, apoi pierdute într-o serie de planuri aproape economice; hagiografia militară a lui Bonaparte reducându-se la câteva jocuri de șah observate, mai ales, de departe. Bătălia de la Austerlitz este, fără îndoială, cel mai izbitor moment al filmului, cu o punere în scenă uluitoare. Este o reușită vizuală care nu va lăsa pe nimeni indiferent. Într-adevăr, unele scene par a fi un soi de comentariu ironic ce înfățișează ireverența cu care cineastul înfruntă istoria impunătoare a bătăliilor napoleoniene. O singură mișcare greșit făcută și totul se transformă în praf. Uneori, Ridley Scott pare, cumva, să dezmință „geniul militar” al personajului său, imortalizat în memoria colectivă întotdeauna pe calul său. Mai larg, Joaquin Phoenix preia personajul cu un deficit de vervă, curaj și carisma, până în punctul de a oferi o performanță inegală, aflat mereu între inițiativă și ezitare. Restul distribuției se menține la o altitudine interpretativă constantă: Tahar Rahim (Paul Barras), Rupert Everett (Arthur Wellesley de Wellington), Ben Miles (Armand de Caulaincourt) și chiar Matthew Needham (Lucien Bonaparte). Există și o mențiune specială pentru Paul Rhys, impecabil în rolul lui Talleyrand.
Abordând un personaj cu o istorie atât de bogată, în care nuanța este esențială pentru înțelegerea drumului său spre putere, precum și în analizarea victoriilor și eșecurilor sale, regizorul pare să se fi lansat într-o misiune greu de finalizat, fără a risca să fie lovit din toate părțile. Obiectivul cineastului pare să fi fost realizarea unui film în care să restabilească măreția și amploarea luptelor napoleoniene într-o perioadă în care Franța era de temut atât pe bătrânul continent, cât și mai departe, extrapolând viața tumultoasă a lui Napoleon. În fond, asistăm la gloria și decadența lui Napoleon Bonaparte în căutarea puterii absolute, prin prisma pasiunii sale chinuite pentru Joséphine de Beauharnais.
Totuși, trebuie să ne amintim că acest „Napoleon” de Ridley Scott este doar un exercițiu pur cinematografic, nu o biografie cinematografică romanțată, nici un film documentar. Dacă lungmetrajul îi determină pe spectatori să se uite mai departe în istoria lui Napoleon Bonaparte, mai ales în această perioadă atât de specială din Europa, atunci va fi deja o victorie.
Pe Mădălina o găsiți și aici.
Regia: Ridley Scott
Scenariul: David Scarpa
Imaginea: Dariusz Wolski
Decorurile: Arthur Max
Costumele: Janty Yates, David Crossman
Montajul: Sam Restivo, Claire Simpson
Muzica: Martin Phipps
Distribuția:
Joaquin Phoenix – Napoléon Bonaparte
Vanessa Kirby – Joséphine de Beauharnais
Tahar Rahim – Paul Barras
Durata: 2h 38 min.
Citiţi şi
Vremea trenciurilor – spui trenci, spui Burberry
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
