Dispărut de Ignat și scos la lumină în Vinerea Mare, Sebastian Ghiță este, iată, un subiect în România.
Întrebările fundamentale cu privire la acest Ghiță nu sunt, însă, rostite, ceea ce este în egală măsură uluitor și firesc.
Din jobenul cui a ieșit acest Ghiță? Acest Ghiță, pe care, precum se vede, nu-l dă inteligența afară din casă (a ajuns și de râsul lui Becali, care și-a făcut sfânta cruce aflând că marele nostru IT-ist s-a ascuns în Serbia cu pașaport sloven).
Acest Ghiță care, precum s-a constatat, are o exprimare în limba română care îi permite să se înțeleagă de minune cu tovarășul academician doctor Gabi Oprea.
Cum a ajuns acest Ghiță să conteze? Ce fel de societate l-a secretat și l-a lăsat să iasă moț? Cât din înapoierea informatică a României i se datorează? Cine este, până la urmă, acest Ghiță? În definitiv: există Ghiță?
Răspunsul, atât cât se vede dintr-o poziție independentă, este că lui Ghiță i s-a făcut, în mod repetat loc. Și când Justiția nu funcționează ca Justiție, ci dimpotrivă ca o deschizătoare de pârtie, atunci, na, ajunge și alde Ghiță să știe lucruri și să se strige nevinovat în prime-time.
Lui Ghiță i s-a dat rolul pe care l-a jucat înainte Vîntu. Dar Vîntu se ridicase fiindcă era un pungaș cu sclipiri de geniu al răului, cu școala vieții la bază (școala vieții de borfaș, dar oricum). Vîntu a ajuns să joace pe degete securiști bătrâni, să cumpere cam toate conștiințele care erau de vânzare în țara noastră și, în ultimă instanță, să prostească milioane de români (care, de altfel, nu au nicio îndoială că sunt foarte deștepți).
Ghiță, Ghiță însă, ce știe să facă? A ajuns să stăpânească arta contractelor cu statul. Bun. În folosul cui?
Deși încă nu ni s-a arătat la față, să spunem că Ghiță va fi împachetat și trimis îndărăt în România, întru întreținerea circului (pâinea mai încolo, după măririle salariilor bugetarilor și a pensiilor).
Dilema nu se vindecă însă prin acest deznodământ. Rămâne: a existat Ghiță? Ghiță, persoană fizică, autonomă, marele nostru antreprenor? A existat?
Rămân la părerea că deși o să-l vedem din nou, Ghiță, de fapt, n-a fost decât un instrument care a crezut (greșit) despre sine că ar conta. Un caz clasic de pocnitoare. O perdea de fum.
Ce rămâne adevărat în urma trecerii lui Ghiță prin viața noastră publică: cea mai mizerabilă televiziune din istoria românilor (și nu au fost puține). Și toate șansele spulberate ale celor care au rămas săraci pentru că în statul român era atâta nevoie, la supra-preț, de acest Ghiță.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
”Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști”
După Iohannis. Țara nenorocită prin metoda „Neamțul”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
