Ger. Şi aseară, -19 grade. Acum sunt -12. M-a uscat frigul, mi-au crăpat buzele şi mâinile. Focul pârâie molcom în sobă. Depinde de lemne, bradul pocneşte de zici că ’puşcă ruşii, e iute-arzătoriu şi nu lasă jar. Carpănul e ca un om cu caracter, se zice că dă căldură şi dă, frate!, ăsta nu glumeşte. Stejarul arde bătrâneşte şi înţelept, plopul-numa’ frunza de el, răchita sfârâie şi udă, salcâmul geme pufnind.
Soarele aruncă neputincios olecuţică de lumină printre norii bucălaţi şi albi ca dinţii negroteilor. Un vântişor îndrăcit bate dinspre miazăzi şfichiuind obrazul.
Ţaţa Profira râcâie sloiul de la poartă cu berta înfăşurată pe obraz, bodrogănind vrute şi nevrute dar eu aud numa’ atâta: „Ardă-te-ar focul de ger şi ducă-te-ar să te ducă pe pustii şi pe codri!”
Câinii s-au pitulat în cuşti, găinile şi cocoşii calcă mărunt prin coteţe, porcii ce-au scăpat de Ignat grohăie lângă troacă puturoşi, iepuraşii rod felii de pâine uscată, rămasă de la revelion.
Eu adulmec o ceaşcă de lapte înspumat ce miroase a copilărie. Deschid portiţa sobei şi fac poza asta pentru voi, pentru că e prima zi de luni a lui 2016 şi pentru că vreau să vă spun ceva: Bucuraţi-vă de puţin, bucuraţi-vă de foc, de lapte, de animale. La ce mi-ar folosi tot aurul din lume, dacă n-aş şti să mă bucur de astea prima dată? Aurul e rece ca fruntea unui mort.
O orhidee alb-verzuie se iţeşte la fereastra mea de lemn. I-am schimbat pământul, i-am pus ghiveci mai mare şi acum se lăfăie în lumină.
Am terminat cana de lapte. Soarele parcă a căpătat o ţâră de putere. Trec vreo cinci copii pe stradă strigând din toţi rărunchii: Ghiralesa! Chiralesaaaaa!
Popa, dascălul şi pălimarul îi urmează cu-n mănunchi de busuioc şi-o găleţică de aghiazmă, ridicând osanale Cerului cu glasuri neobosite: În Iordan botezându-te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat…
Mă uit pe fereastră. O pungă de Lay’s albastră se dă de-a rostogolul pe sub garduri. O mână vântul dinspre miazăzi şi va rămâne agăţată cine-ştie-unde.
Deunăzi m-a împins păcatul şi-am băgat în gură o bomboană de mentă. Nu! Nu luaţi, dimineaţa când se crapă de ziuă şi ieşiţi din casă la -17 grade, nu luaţi bomboană de mentă în gură.
În loc de nas veţi avea burlane de fum alb (habemus papam), dinţii se vor sparge în milioane de bucăţi, ochii vi se vor împăienjeni crăpând casant şi iremediabil sub pleoape, crivăţul siberian vă va şuiera necontenit în timpane, strecurându-se mişeleşte în cap pe lângă scăriţă, ciocan şi nicovală. În timpul acesta, mâinile vor strânge cu ultimele puteri cojocica întărită pe spinare iar gândul va schia printre circumvoluţiuni cu viteza luminii, pocnind la artificii numai în zona creierului mic.
Ultima imagine văzută înainte de leşin: Doi cai nărăvaşi împodobiţi cu zurgălăi şi ciucuri roşii în coamă, trăgând o sanie verde, spinările lor învăluite în abur şi pe nea Culiţă strigând cu ecou: Diiii, Stelaaaa! Diii Zariiiif!
De unde să ştie omul că eu am băgat Eukaliptus Mentol în cavitatea bucală?
Hai, vă pup de nu vă videţ’ ş’ om mai vorghi!
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
