Cu toții ne-o amintim, deși a trecut atât de mult timp de când răpea inimile publicului unui cinematograf în care pelicula tocmai începea să rostească primele sale cuvinte. Zâmbetul Gretei Garbo e, poate, corespondentul modern al surâsului enigmatic pe care îl întruchipează de veacuri Mona Lisa lui Leonardo Da Vinci. Mai mult decât un mister în anii de carieră cinematografică, Greta Garbo a continuat să fie mai mult decât o enigmă după retragerea sa timpurie de sub reflectoare.
Greta Garbo a fost supranumită „Sfinxul Suedez”. O europeancă dintr-o țară care urcă spre Cercul Polar, cu un chip perfect și un zâmbet abia sesizabil, imposibil de descifrat. O dublă enigmă pentru Hollywood-ul care a adoptat-o, ca un veritabil colecționar de rarități.
Greta Garbo a fost supranumită „The Face” – Chipul. Dincolo de performanțele actoricești incontestabile, expresia de nepătruns a chipului ei avea capacitatea de a transmite, fără cuvinte, o multitudine de trăiri. O lume întreagă a adorat-o în comedia Ninotchka, promovată cu sloganuri ca „Garbo zâmbește!” sau „Garbo râde!”. Figura ei impenetrabilă, dar atât de expresivă într-un mod imposibil de pus în cuvinte, devenise marca „Garbo”. S-o vezi râzând era un moment rar și prețios. Dintre stelele din perioada „glamour” a cinematografiei alb-negru, Greta Garbo a fascinat prin chipul său mai mult decât oricine. În spatele lui se putea ascunde o lume de legende și povești, niciodată dezvăluite, niciodată complet scoase din umbră, mereu posibile și imposibile în același timp.
Greta Garbo a fost supranumită „Garbo”. Nicidecum „Greta”. Sonoritatea androgină a numelui de scenă cadra mult mai bine cu imaginea impenetrabilă, ambiguă, a sfinxului adorat al Hollywoodului. Nu te puteai gândi la Garbo ca la „Greta”. Pentru mulți, a fost și a rămas Garbo, diva ermetică, misterul inabordabil, expresia impenetrabilă a fascinației fără delimitare.
A părăsit scena fără să privească în urmă, în 1941, după o carieră de 19 ani și 28 de filme, în plină glorie, la doar 36 de ani. În anii care au urmat, continuat să trezescă interesul publicului și să își apere cu strășnicie spațiul privat, refuzând orice revenire (cu o excepție, nematerializată, în 1948) și confesiune. În anii în care a trăit retrasă, până la moartea sa în 1990, urmărirea ei devenise un sport de performanță pentru fotografi. Presa mondenă revenea priodic asupra ei ca asupra unui mister care se încăpățânează să nu se lase descifrat.
Enigmatică pe ecran și enigmatică în viață, Greta Garbo reușea să surprindă și intrige nu doar publicul ci și pe colegii de platou, după cum reise din confesiunea regizorului Jacques Feyder:
„Spune-i domnișoarei Garbo că suntem gata”, spune regizorul. „Sunt aici” răspunde o voce joasă, și ea apare, gata costumată și coafată după cum cere scena. Nimeni nu era in stare să spună pe ce ușă a intrat, dar e aici. Iar la ora șase p.m., chiar dacă putem filma scena în 5 minute, ea arată la ceas și pleacă aruncându-ne un zâmbet de părere de rău… Nu caută niciodată emoții tari și nu merge la premiere, dar câteva zile după premieră, în prima parte a după amiezei, intră singură în cinematograf, ia loc pe un scaun ieftin și iese numai după ce se termină proiecția, ascunsă în spatele ochelarilor de soare.”
Greta Garbo a lăsat în urmă un mister. Un mister care a început odată cu ea, acum 107 ani pe 18 septembrie, și care va continua de fiecare dată când cineva îi va urmări chipul într-un film alb-negru, cu imaginea ușor aburită de aura unor vremuri apuse.
Citiţi şi
Da’ ce, militarul are stea în frunte? Da, are!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
