Gânduri de Ziua Copilului

Copil fiind, mi se spunea “păpușa”. Probabil așa și arătam, o fetiță cu părul numai inele și ochi negri ca din picturile lui Tonitza, pe un chip alb, aproape fără zâmbet, pentru că eram tare serioasă și cu o sfioșenie pe care o păstrez până astăzi. Pendulam între a fi tăcută și retrasă și a fi energică, nestatornică și sufletul micii comunități de vârsta mea.

Amintirile îmi sunt desprinse parcă din paginile “Cireșarilor'” pe care i-am întruchipat pe rând în joaca mea. Mă revăd cu genunchii juliți fără vindecare cât era vara de lungă și înconjurată continuu de o liotă gălăgioasă de copii, miros ca prin vis iarna cu zăpezi înalte, prin care înotam într-o hăinuță verde și pufoasă, păstrez în gând jucăriile chinezești, cu baterie, pe care le credeam cele mai minunate din lume și care știau trucuri nemaivăzute, îmi amintesc după-amiezile înăbușitoare de vacanță, cu picioarele în sandale prin colbul fierbinte și tăcerea grea ce se așternea odată cu arșița peste casa bunicilor, poveștile cu zmei și feți-frumoși spuse de bunica în ritmul înghițirii unei farfurii de ciorbă, florile cusute cu acul pe etamină, lângă ea, la fereastră, când eram harnice. Părinții mei tineri și sora mea, un boboc de copil bălai și iute ca argintul viu.

Dar toată viața mea a fost parcă o continuă pregătire pentru școală. Din clipa în care i-am pășit pragul în clasa întâi, am mai părăsit-o peste câteva zeci bune de ani. Când, din bancă, am trecut de cealaltă parte a catedrei, eram aproape un copil eu însămi, căruia niște părinți prea tineri și inconștienți îi încredințaseră spre grijă și educare chiar pe copiii lor. Pentru mulți ani de atunci, mi-am limpezit sufletul în ochi de copii și mi-am alinat tristețile în strânsoarea degețelelor împletite printre ale mele, în semn de afecțiune. Elevii mei mi-au fost misiunea, profesia, darul. Alături de ei, am făcut cei mai mari pași pe care îi poate face cineva în devenirea sa pe drumul învățăturii, pașii până la alfabetizare. Un copil cu un creion în mână stăpânește lumea și visul său începe să se contureze cu fiecare trasare pe foaia de hârtie. M-am străduit să le vorbesc despre lucruri mari cu glas mic și să le ajung sufletele, să îi învăț lucruri mărunte cu care poți construi o lume mare, să le deschid mintea spre lumină și ei să facă asta cu mult curaj.

Când fiul meu a schimbat sistemul de învățământ, iar eu am ieșit de tot din sistem, am înțeles și mai bine că un dascăl ce nu încurajează la elevii săi gândirea creativă, gândirea independentă, nu-i orientează spre a-și forma propriile opinii și nu îi face să creadă că totul le stă în putință, nu a făcut nimic pentru ei. Prea multe noțiuni memorate cu care nu știi ce să faci, cum să le folosești, cum să naști din ele alte idei și mai strălucite, îți sunt la fel de inutile precum un dulap ticsit de haine pe care nu ai habar cum să le asortezi și porți de fapt doar câteva.

Acum mulți ani în urmă, Andrei Pleșu zicea că reforma și o nouă societate se încep de la grădiniță, cu educatoarea care formează acei copii. Așteptând o promisă și morganatică schimbare spre o lume a valorilor drepte și a respectului față de libertatea celuilalt- esența democrației- uităm un lucru elementar: orice drum lung începe cu primul pas. Acest prim pas este școala. Atâta timp cât școala nu este o prioritate pentru cei care țin frâiele țării, nici viața noastră nu va fi mai bună, pentru simplul fapt că noi nu avem cum deveni mai buni. Cineva trebuie să ne învețe.

Și pentru că astăzi este ziua tuturor copiilor, cred că e un bun prilej să celebrăm copilul din noi, cel pe care îl purtăm în cele mai intime resorturi ale ființei noastre și la care ne întoarcem de fiecare dată când ne-am plictisit sau am obosit să mai fim adulți.

La mulți ani!

* Dedic aceste gânduri fostei mele eleve, Camelia Tașbac, greu încercată recent de o mare pierdere și de la care continui să învăț ce înseamnă generozitatea.