Pentru că mai toată tinereţea mea m-am ocupat de analize de personalitate, de introspecţii şi de alte prostii din astea existenţialiste, îmi formasem în timp părerea că sunt un tip care se cunoaşte pe sine foarte bine și care e pregătit să întâmpine orice încercare a vieții cu încredere și optimism. Citisem la vreme toate cărţile de aventuri ale copilăriei, începând cu Robinson Crusoe şi Insula misterioasă, văzusem de la o vârstă fragedă, în ciuda recomandărilor contrare ale preotului care locuia pe scara noastră, filme pornografice în care afli ce le place, sau ce nu le place, femeilor, iar la școală, deoarece semănau foarte bine cu pictogramele hitite, învăţasem cu uşurinţă formulele trigonometrice care mi s-au părut mai degrabă plastice şi decorative decât științifice.
Pe deasupra, ca să impresionez fetele care își dădeau tot felul de aere crezându-se inteligente, citisem şi cărţi din acelea groase și grele de care fuge toată lumea, de genul Fraţii Karamazov, Finnegan’s Wake sau Critica raţiunii pure. Încă îmi amintesc cu exactitate fosilele specifice care delimitează paleozoicul de mezzozoic sau cele care despart jurasicul de triasic precum şi denumirea tuturor celor 206 oase din corpul omenesc, de la metatarsiene până la osul hioid. Pot oricând să reproduc formulele complicate ale fenolilor şi alcoolilor şi ştiu capitalele tuturor statelor lumii, chiar și a celor care între timp au dispărut de pe hartă din varii motive. Mi se pare nu numai că sunt un tip bine informat dar și unul care și-a câștigat considerația celorlalți. Şi că am învăţat suficient de multe lucruri despre mine şi despre lume încât să pot fi tratat cu oarecare deferență și respect de către oricine.
De aceea am fost extrem de surprins când femeia asta, subțire cât o andrea, în părul căreia se prinseseră câțiva fulgi de zăpadă, după ce s-a uitat la mine de sus până jos, și-a supt obrajii, a dat un pic din cap și, cu un aer gânditor și analitic potrivit mai degrabă pentru comunicări științifice decât pentru o întâlnire în fața Gării de Nord, a zis dezamăgită:
– Aaa… păi tu ești un gagicar!
Sincer, mi s-a părut că nu înțeleg bine. Ningea, și m-am gândit că poate presiunea atmosferică îmi afectează timpanul. M-am uitat în jurul meu, așteptând îndreptățit să îmi vină cineva în ajutor și să îi spună fandositei ăsteia în palton vișiniu și cu părul strâns într-un coc cum nu mai văzusem decât în pozele vintage, că are de-a face cu un bărbat serios care merita tot respectul. Dar oamenii își vedeau de treabă trecând prin ninsoarea măruntă nepăsători și preocupați, cu capul în piept și cu căciulile pe urechi, atenți să nu alunece. Gagicar?! Mă văzuse, adică, de cinci secunde și mă diagnosticase ca gagicar?! M-am uitat la ea să văd dacă mai spune ceva în continuarea acestei afirmații cu totul neprevăzută pe care tocmai o făcuse despre mine, dar ea nu mai avea nimic de spus.
Ce era să fac? Am zâmbit.
– Gagicar?! zic, încercând să îmi recompun morga de om serios.
– Da, ești un gagicar, zice ea din nou, fără nicio ezitare, cu același aer analitic și doct, învârtindu-se pe tocuri și poziționându-se pentru direcția în care trebuia să o pornim. După care adaugă:
– Hai să mergem!
Am zâmbit din nou dar de fapt aproape că mă enervasem. Nu mă mai făcuse nimeni niciodată în viața mea gagicar. Lăsând la o parte fonetica dezagreabilă, mi se părea o postură cu totul nepotrivită pentru aspirațiile mele intime și în contradicție fundamentală cu impresia pe care credeam eu că o face barba pe care tocmai mi-o aranjasem puțin în dimineața aceea tocmai pentru că urma să ne întâlnim. Ea a pornit-o înainte, am luat-o și eu după ea și după ce am trecut de coloane și de toți taximetriștii ăia mustăcioși și agasanți, puțin dezorientat, am întrebat-o:
– Unde mergem?
Ea își întoarce un pic capul spre mine și zice din mers:
– La mașină, unde să mergem? Am parcat-o aici, vis-a-vis.
Chiar așa, unde în altă parte era să mergem?
În fine, am traversat strada, am mai mers vreo sută de metri prin ninsoarea aceea lină și am ajuns la mașina ei care mie personal mi s-a părut mult prea mare pentru cât era ea de subțire. Nu știu de ce, dar o asociasem în mintea mea cu o mașină mai mică și eram pregătit să stau puțin înghesuit așa că, odată așezat confortabil în scaunul din dreapta, având loc suficient să îmi întind picioarele și să îmi mișc brațele, am simțit că îmi revine stima de sine. Și, pentru că treaba cu gagicarul nu îmi ieșea din minte, zic:
– Totuși, de ce zici tu că sunt eu gagicar?
Ea a făcut manevra de ieșire din parcare și acum mergem pe un bulevard. Se uită scurt la mine, apoi e atentă la drum.
– Pentru că așa ești, zice, privind netulburată prin parbriz.
Există un tip de raționament feminin pe care dacă îl contrazici nu faci altceva decât să îți complici foarte tare viața. De aceea nu mai zic nimic. Doar că ea, văzând că nu mai zic nimic, se simte datoare să mă lămurească complet și zice:
– Păi, chiar când ne-am întâlnit în gară, a trecut pe lângă noi o tipă în pantaloni și am văzut cum te-ai uitat la ea cu coada ochiului. Deci tu veneai spre mine, mai aveai vreo trei sau patru pași de făcut și în momentul ăla te-ai uitat după o altă gagică. Ăsta e comportament de bărbat căruia îi fug ochii după toate femeile. Înțelegi? Comportament de gagicar!
Și apoi, accelerând și depășind un autobuz staționat, adaugă, ca și cum i-ar fi fost un pic de milă de mine, dar foarte hotărâtă:
– Asta e! Ești gagicar!
Ca să poată să conducă în voie, își dăduse jos de pe ea paltonul vișiniu, îl aruncase pe bancheta din spate și acum rămăsese într-o rochie neagră de jerse atât de strâns mulată pe ea încât pe mine m-a dus imediat cu gândul la un costum de neopren pentru scufundări, îmbrăcat cu scopul unic de a-i reliefa formele, oricât de discrete erau ele. La gât, înfășurată de două ori și largă, avea o eșarfă din ceea ce mi s-a părut a fi o muselină albă, care îi acoperea o parte din bărbie și făcea ca chipul ei să pară mai degrabă o surpriză. Plăcută. Adevărul este că mie îmi plac femeile îmbrăcate în rochie, pentru că rochia e un semn că femeia își recunoaște și își asumă feminitatea de care dispune și că e pregătită să înfrunte ochiul oricărui bărbat fără niciun complex. E adevărat că pe multe femei le-au măritat blugii strânși pe cur, dar cele care se respectă cu adevărat vor prefera întotdeauna rochia sau fusta chiar dacă riscă să piardă, pe termen scurt, câteva orgasme grăbite pe care, oricum, le vor recupera mai târziu cu vârf și îndesat. La urma urmei, după o privire mai atentă, andreaua asta subțire era delicată și elegantă, dar lucrul ăsta, în loc să mă bucure, mă enerva pentru că mi se părea cu totul nedemn să rămân în memoria ei ca simplu gagicar. Deși mă ocup de ele de vreme îndelungată, pentru mine femeile rămân în continuare o necunoscută. Ele, la fel ca și masonii sau membrii altor societăți secrete, au niște ritualuri și niște principii complet esoterice după care decid pe cine plac și pe cine nu, cu cine se culcă și cu cine nu.
Nu m-ar deranja.
Doar că mi s-a întâmplat ca din cauza esoterismului ăsta al lor, eu nu îmi dau seama niciodată în timp util când mă place vreuna din ele. Iar când îmi dau seama, e deja prea târziu! Bye-bye!
Habar nu veam despre ce tipă în pantaloni vorbea. Zic:
– Nu sunt gagicar.
Ea se întoarce o clipă spre mine, mă privește în față, apoi se întoarce din nou cu ochii la drum și zice definitiv:
– Ei, nu ești! Ba ești!
Am renunțat. Dacă o femeie își bagă în cap o idee, niciodată nu ai să i-o scoți cu argumente logice. Cu cât o contrazici mai mult, cu atât ea este mai convinsă că are dreptate și toate argumentele pe care i le aduci nu numai că pentru ea sunt complet inutile, dar la un moment dat devin de-a dreptul suspecte, iar în final, va înțelege că de fapt tu ai ceva personal cu ea și că o hărțuiești. Sincer să fiu, dacă era să am ceva personal cu ea, aș fi preferat o treabă de cu totul altă natură decât un argument stupid. Și, pentru că nu sunt, totuși, prost, m-am prefăcut că subiectul nu mă mai interesează și nu am mai zis nimic. Pentru o femeie, tăcerea este o pedeapsă aspră, greu de suportat. M-am relaxat și am început să mă uit prin parbriz ca și cum m-ar fi interesat foarte tare traficul și oamenii care se profilau neclar prin ninsoare.
Ea s-a concentrat pe condus și câteva minute au trecut în tăcere. Apoi, în timp ce stăteam la un semafor, fără să se întoarcă spre mine, zice:
– Nu mai zici nimic?!
Mi-am luat cea mai serioasă față de gagicar de care eram în stare, și, atent să nu mă dau de gol, zic detașat și impasibil:
– Mi-e foame!
A fost o mișcare inspirată pentru că a readus conversația la un nivel concret și imediat care nu mai presupunea niciun fel de evaluări reciproce supărătoare. Puteam să redevenim prieteni. Desigur, nu fuseserăm niciodată prieteni, pentru simplul fapt că nu ne știam decât de zece minute, dar se presupune că, atunci când te întâlnești pentru prima dată cu cineva care la miezul nopții precedente te sună ca să îți spună că i-ar plăcea să te cunoască, ești la fel de pozitiv și binevoitor cum ai fi cu un prieten. De altfel aș minți dacă aș spune că eram indiferent. Nu eram. Mie îmi plac oamenii cu personalitate și mai ales femeile cu inițiativă care iau pe cont propriu toate riscurile asociate unei întâlniri cu un bărbat necunoscut. Iar femeiușca asta înțepată și subțire, al cărei cap ieșea ca o surpriză dintre faldurile eșarfei de muselină tocmai pentru a avea o atitudine, începea să îmi devină simpatică. Iar acesta era un lucru care mă surprindea într-o oarecare măsură pentru că eu sunt taur și prefer o carnalitate generoasă. Într-un mod cu totul deneînțeles, alcătuirea ei puțină începuse să mi se pară atrăgătoare.
Dar, după cum se subînțelege, nu puteam să las ca lucrul ăsta să se vadă. Știe toată lumea că unei femei e suficient să îi dai un singur semn, oricât de mic, că o placi, pentru ca ea să înceapă imediat să facă nenumărate nazuri și să se simtă îndreptățită să îți ceară PIN-ul și luna de pe cer.
Nu că PIN-ul meu ar fi valorat mai mult decât luna de pe cer.
– Știu eu un restaurant turcesc drăguț. Putem mânca o supă de linte cu pesmet, spune ea revigorată.
Ceva era, fără îndoială, în neregulă cu felul în care mă percepea femeia asta. Adică, am o sută de kilograme și ea vrea să îmi dea o supă de linte cu pesmet?!
– Eu mai degrabă aș mânca o ciorbă de perișoare cu ardei iute, zic.
S-a uitat la mine și în momentul acela am simțit cum în ochii ei deveneam un gagicar mâncăcios, țărănos și lipsit de rafinament.
– Nu multe perișoare, zic văzându-i privirea, câteva, vreo două… Sau, măcar una!
– Eu sunt vegetariană, spune ea, cu un fel de mândrie.
Asta explica multe. M-am gândit că poate era devitalizată și că, dacă din cauza asta avea vreo deficiență de fier sau de zinc, era momentul să fiu indulgent și să îi fac pe plac. Zic:
– Bine, atunci mănânc și eu o supă de linte cu pesmeți.
– Dar mai întâi să găsesc un loc de parcare, zice ea sugându-și un pic buza de jos. Apoi, după ce se mai gândește puțin și rezolvă problema în capul ei ascuns pe jumătate în eșarfă, zice:
– Gata, lasă că știu unde parcăm.
Până la urmă a găsit un loc liber între două Loganuri pe undeva prin Piața Unirii. Nu mai mâncasem supă de linte niciodată și, pentru că în mintea mea lintea era asociată cu cazurile de sărăcie lucie și foame extremă ale copiilor din poveștile secolului trecut, paradoxal, lucrul ăsta mă făcea curios. A ieșit din mașină, și-a pus paltonul pe ea, l-a închis la nasturi, și-a aranjat eșarfa de muselină cât să îi ajungă și pe urechi apoi a venit de partea cealaltă a mașinii unde stăteam eu în picioare și a făcut un gest care în primul moment m-a surprins, iar apoi m-a emoționat un pic. Zice:
– Pot să te iau de braț?
Mă gândeam că poate e momentul să fac un pic pe nebunul și să zic că nu, nu poate, numai că ea, fără să mai aștepte aprobarea mea, și-a băgat brațul ei pe după al meu și s-a lipit de mine zgribulită de curentul ăla de aer care venea dinspre blocuri și îi aducea zăpada în față. M-am îndreptat de spate ca să par mai înalt și chiar când mă pregăteam să spun și eu ceva, ea zice autoritară:
– Hai! Hai să mergem!
Nu am mai zis nimic. Am pornit-o braț la braț prin ninsoarea aceea măruntă care în Piața Unirii se învârtea prin aer ca niște lasso-uri albe pe care iarna ni le arunca de gât.
– Să știi că nu sunt gagicar, îi zic eu la un moment dat.
– Ei, nu ești. Sigur că ești! Nu te mai gândi la asta! zice ea firesc, de parcă tocmai vorbeam despre vreo rețetă de pandișpan cu stafide.
Care va să zică, trebuia să nu mă mai gândesc la problema asta.
În restaurantul turcesc am stat cam o jumătate de oră și am plecat de acolo înțepenit în forma cifrei patru. Adică la fel cum m-am dat jos din tren în gara din Satu Mare cu vreo douăzeci de ani în urmă, după ce stătusem paisprezece ore nemișcat pe banchetă. Scaunele și mesele erau atât de joase încât genunchii îmi ajungeau foarte aproape de bărbie și din cauza asta, de fiecare dată când duceam lingura la gură, trebuia să îi ocolesc. Al doilea lucru notabil a fost acela că am ieșit din restaurant considerabil mai flămând decât intrasem. Terciul acela cu resturi uscate de pâine mi-a făcut o poftă de mâncare aproape dureroasă.
– Ne-am ghiftuit! zice ea, mulțumită, după ce am făcut câțiva pași, arătând cu mâna liberă către burtă.
Adică, eram full.
Doamne, câte trebuie să îndure un bărbat!
– Daa… zic! Săptămâna asta nu mai mănânc nimic.
S-a uitat la mine cu atenție să vadă dacă vorbeam serios sau dacă o luam peste picior. Și pentru că nu și-a putut da seama cu exactitate, zice, puțin impacientată:
– Hai. Hai să mergem!
Am pornit-o deci prin mulțimea de pe trotuar visând că tocmai am înghițit o vacă grasă. Există situații în care este foarte convenabil să te lași purtat de o femeie pe străzi și prin magazine, la fel ca o cumpărătură. Nu trebuie să faci niciun efort de gândire și în felul acesta acesta îți menajezi meningele și cortexul pentru situații mai solicitante, în care e nevoie să faci operațiuni complicate. Cum mi se întâmplă, de exemplu, mie, de fiecare dată când pun numerele la loto. Era de-a dreptul plăcut, chiar dacă îmi era foame și nici nu știam exact de ce mă aflam la momentul acela, în locul acela, la braț cu o femeie care mă considera definitiv un gagicar mâncăcios și despre care încă nu puteam să îmi dau cu exactitate seama dacă îmi plăcea sau dacă doar mă enerva.
– Unde mergem? întreb la un moment dat, mai mult pentru a-i reaminti că eram acolo decât pentru că m-ar fi interesat cu adevărat unde urma să ajungem.
– Mergem să bem un ceai, zice ea.
– Eu nu beau ceai, zic.
– Nu bei ceai? zice ea mirată. Cum să nu bei ceai?
– Uite așa! Nu beau nici ceai, nici cafea.
– Cine a mai auzit așa ceva? zice ea depărtând puțin capul ca să vadă mai bine așa ciudățeni. Cum adică să nu bei ceai?
– Păi, nu beau. E plin de alkaloizi, ca și cafeaua, zic. Nu am nevoie de niciun fel de excitanți din afară. Mă excit singur.
Cred că ceea ce am spus i s-a părut o enormitate prea ieșită din comun așa că pentru că o vreme nu a mai spus nimic. Apoi, chiar când intram pe Centru Vechi, zice încet:
– Ei, lasă că ai să bei și tu un ceai.
Iar când am vrut să protestez era prea târziu pentru că eram deja în fața unei fetițe zgribulite care îți tăia calea cu o fustiță de iunie purtată-n noiembrie și care te redirecționa înăuntru ceainărieri. Așa că am intrat împreună în ceea ce în prima clipă mi s-a părut a fi anticamera unui Tutankhamon local, pentru că avea, în mod cu totul neașteptat, pereții pictați de sus până jos cu zeități egiptene și hieroglife enigmatice. Ne atenționa, adică, cum că aici timpul avea alte coordonbate. Ne-am așezat la o masă de lângă perete. Spre deosebire de masa de la turci, aici la egipteni scaunele erau înalte înalte și, dacă urma să beau dintr-o ceașcă, era liniștitor gândul că urma să o fac fără să mai fie nevoie să îmi ocolesc genuchii.
Am ajutat-o să își scoată paltonul și i l-am pus cu o atenție exagerată pe speteaza unui scaun liber. Ea a zâmbit la gestul meu curtenitor și pentru că aici în Egipt era foarte cald, și-a scos, pentru prima dată, și eșarfa. Acum puteam să îi văd și bărbia. Era frumușică dar asta nu însemna deloc că mă enerva mai puțin. Mi-am scos și eu jacheta îmblănită care era total nepotrivită cu clima africană și am pus-o neglijent pe speteaza celuilalt scaun liber așa că acum toate scaunele de la masa noastră erau ocupate. Ne-am zâmbit reciproc în sensul că totul era în regulă și, instantaneu, din podea a crescut chiar lângă masa noastră o chelneriță blonda și drăguță dar atât de mică de înălțime încât, din poziția în care stăteam eu, din cauza mesei nu se vedea decât de la piept în sus. M-am uitat pe ecusonul de pe bluza ei și nu am putut să nu zâmbesc: o chema Mica Diaconu.
– Ce vă aduc? ne întreabă ea.
– Un ceai verde, zice ea.
Mica își notează. Apoi se întoarce spre mine:
– Dumneavoastră?
– Eu nu vreau ceai verde.
– Negru? zice ea.
– Nu?
– Brun?
– Nici.
– Dar?
Mă gândesc un pic. Amândouă femeile se uită la mine ca la un handicapat care trebuie asistat ca să poată face comanda. În fine, zic:
– Un ceai galben. Dar nu din ceai.
– Un ceai dar nu din ceai?! întreabă Mica. Zâmbește încurcată.
Explic:
– Un ceai care nu e făcut din ceai. Din planta ceai.
Era evident că supreaevaluam conoștiințele de botanică ale Micăi. Reiau:
– Un ceai adică de mentă. Sau de plante de pădure.
– Aaa… zice ea și zâmbește la mine cu gura până la urechi de parcă tocmai i-aș fi dat o sută de euro. Sau poate chiar mai mult.
Toată lumea răsuflă ușurată. Mica pleacă spre bar cu suta mea de euro în buzunar iar eu mă întorc spre Cătălina, pentru că așa o chema, și zâmbesc. Doar că ea mă ia brusc și, cu cel mai firesc aer din lume, îmi pune ultima întrebare la care mă așteptam în clipa aceea:
– Îți place în trei, nu-i așa?
Până și pe mine, care mă cred obișnuit cu tot felul de curiozități și abateri, m-a luat un pic prin surprindere întrebarea. Am zâmbit un pic încurcat.
– Ce-ți veni, o întreb?
– Ei, hai, nu te mai preface! Am văzut cum te uitai la chelneriță, zice ea cu subînțeles. La chelneriță și pe urmă la mine.
La urma urmei, știu și eu, poate că avea dreptate. Zic, cu ciudă:
– Da, îmi place. Ție îți place?
– Eh, nu e vorba de mine, zice ea expediind ideea cu un gest de lehamite al mâinii.
– Dar de cine e vorba, întreb.
– De tine, de cine să fie. Tu ești gagicarul!
Puteți să vă împrieteniți cu autorul aici sau să aflați mai multe despre el aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Top 25 cele mai bune replici din filme din toate timpurile
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
