Admir foarte mult femeile șoferițe, cele cu abilități de a se concentra la drum, la mașină, la circulație. E grozav să poți face asta și știu sigur că lucrul acesta atât de folositor – de a conduce mașina – se poate învăța cu perseverență și voință. Bineînțeles numai și numai stând la volan. (Credem că, dacă mașina e faină, o Honda sau o Honda Civic, e chiar mai bine.)
Am și eu carnet de șofer luat acum mulți ani, peste douăzeci, dintr-o ambiție de a-mi arăta mie că pot s-o fac și pe asta deși, mărturisesc, am dat multe examene importante în viața mea, dar cel mai greu dintre toate mi s-a părut examenul pentru șofat. Încă de când cochetam cu gândul de a face școala de șoferi aveam o temere că activitatea aceasta nu este chiar pentru mine, deși pe atunci circulația nu era nici pe jumătate din ceea ce e azi. Totuși, știu că mie gândul îmi zboară adesea, dacă îmi vine o idee despre ceva o urmăresc, o amplific, o dezbat în cap și realitatea din jur se cam estompează. Ceea ce la volan este desigur extraordinar de periculos. Mi-am spus că mă voi obișnui până la urmă și că n-oi fi eu singurul om cu astfel de metehne care să nu fie în stare să conducă.
La prima oră de condus, instructorul, un domn cu vârsta dublă față de a mea, foarte calm și binevoitor, m-a ghidat frumușel, mi-a explicat tot ce trebuia să-mi explice și spre sfârșitul orei mi-a spus: ”Unui șofer îi trebuie cam 100.000 de km parcurși ca să fie bun, ție o să-ți ajungă 50.000”. Uau, ce m-am mai bucurat!
La a doua oră de condus n-am mai ajuns de la birou pe acasă să mă schimb așa că eram îmbrăcată cu o fustă care avea lateral, pe piciorul meu drept, un fermoar mai mult ornamental decât funcțional, despre care nici în ruptul capului nu mă putusem gândi că m-ar incomoda la condus. Dar, al naibii, se tot desfăcea, aluneca și mă trezeam cu fusta despicată exact în dreptul instructorului meu. Trebuia s-o ignor pe pârdalnica de fustă și pe dușmanul de fermoar, dar eu mă preocupam mai mult de cum să-mi țin laolaltă clinul decât de cum să fiu atentă la condus.
Domnul instructor n-a zis nimic, m-a lăsat să mă ”lupt” atât cu fusta cât și cu volanul preț de câteva minute până când, la un stop, mi-a zâmbit peste ochelarii cu lentile groase și a zis ” Știi ce? Ține tu de volan că țin eu de fustă”!
Am râs amândoi în hohote și apoi mi-a spus cu bonomia lui caracteristică, “stai cuminte fetițo, lasă fusta și vezi-ți de volan că eu picioare am mai văzut, dar nu vreau să văd azi cum intrăm în vreun bucluc”…
Am luat carnetul din a doua încercare, prima oară nu mi-a reușit parcarea laterală cu spatele. Domnul instructor mi-a spus să nu mă necăjesc că nu va trebui neapărat să parchez eu, voi da cheile vreunul bărbățel galant și-l voi ruga să parcheze pentru mine. Cred că văzuse prea multe filme cu dive.
Nici n-am parcat, ce-i drept, asta fiindcă n-am condus niciodată. Au trecut anii, acum cred că nici n-aș mai ști și, în plus, circulația mult amplificată de acum chiar nu e pentru mine. Dar m-am descurcat destul de bine luând câte un taxi la nevoie sau folosind bunul și de încredere mers pe jos, când pot să-mi las gândurile să umble hai-hui.
Mă întreb dacă, în zilele noastre, vreun instructor auto are curajul să mai facă o astfel de remarcă glumeață. Habar n-am, dar cred că ar fi destul de riscant, deși nici pe departe atât de riscant pe cât este să nu fii destul de atent la volan.
Guest post by Anca Laslo
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Și femeile au nevoie de informații tehnice despre mașini
Cum am ajuns să-mi fac vacanța singură, bine merci, cu o mașină închiriată inițial pentru doi
Eu și Honey (mașina mea, nu iubitul meu)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
