Există o doză de pitoresc în mai toate poveștile din istoria culturii pop. Așa se explică și apariția comediei Misbehavior, lansată în martie 2020, în plină eră (post) #MeToo, post-Trump, peliculă despre adevărata poveste a concursului «Miss World». Așadar, în 1970, concursul «Miss World» s-a desfășurat la Londra, iar Bob Hope a fost gazda evenimentului. În acea perioadă, «Miss World» era unul cele mai urmărite spectacole TV de pe planetă, cu peste 100 de milioane de telespectatori. În aceeași perioadă, nou-formata «Mișcare de Eliberare a Femeilor» a devenit faimoasă peste noapte, susținând că aceste concursuri de frumusețe înjosesc femeile, iar câteva activiste au invadat scena și au întrerupt transmisia în direct a faimoasei gale. Mai mult decât atât: când spectacolul a fost reluat, rezultatul a provocat controverse – câștigătoarea nu a fost serafica blondă/concurenta suedeză, preferata tuturor, ci Miss Grenada, prima femeie de culoare care a devenit «Miss World». Acest dublu ‘eveniment’ a marcat primul pas către înlăturarea unor mentalități patriarhale, iar idealul occidental de frumusețe a fost răsturnat.
Sloganul activistelor britanice era: „We’re not beautiful, we’re not ugly, we’re angry/Nu suntem frumoase, nici urâte, suntem furioase.” Acțiunile lor au ținut titlurile de pe prima pagină a cotidianelor, din acea vreme, din întreaga lume. Concursul transmis în direct, în 1970, s-a încheiat cu un Bob Hope („Maestrul de ceremonii” al emisiunii) plin de făină, complet nedumerit când s-a trezit în mijlocul unei furtuni de mânie feministă. Anumite incertitudini tonale din peliculă se regăsesc prin prisma faptului că evenimentele din viața reală stătau sub semnul îndoielii. În timp ce protestele făceau să curgă valuri de cerneală, concursul a stârnit și controverse la nivel geopolitic, cel mai semnificativ fiind cel din partea activiștilor anti-apartheid (permisiunea de a o prezenta pe concurenta din Africa de Sud a fost văzută ca o slăbiciune, tolerând regimul rasist). Pentru a complica și mai mult situația și pentru a nuanța cutumele concursului, consolidând astfel segregarea rasială, au fost desemnate două concurente din Africa de Sud, una fiind de culoare, iar cealaltă, din rasa albă. Câștigătoarea a fost din Grenada (istoicește, prima femeie de culoare care a câștigat un astfel de concurs), dar prima finalistă a fost menționată „Africa de Sud”/Pearl Jasen. Având în vedere aceste implicații internaționale explozive, un grup de activiste feministe lansează spre scenă săculeți cu făină și scandează sloganuri împotriva regimului/‘establishment-ului’.
Filmul, regizat de Philippa Lowthorpe, este o încercare de a spune această poveste bifurcată și complicată, făcând-o în stilul comediilor britanice. Pelicula se deschide cu Sally Alexander (Keira Knightley), luptându-se împotriva atitudinilor sexiste din Universitatea ei (disertația ei despre femeile din clasa muncitoare era încadrată la secțiunea „nișă”). Tănăra zveltă și cu ochelari e divorțată, are acasă un copil și activează în grupul de universitare din campus. Sally știe că sistemul ‘miroase’, dar vrea un loc la masă. Studenta la Istorie se împrietenește cu feminista radicală Jo (Jessie Buckley), care respingea cu totul sistemul. Deși există numeroase divergențe de opinie și de aspirații între ele, Sally o apreciază și li se alătură acestor îndrăznețe femei.
În paralel, sunt prezentate culisele pregătirii concursului televizat. Eric Morley (Rhys Ifans) este producătorul obraznic al acestui concurs; sexistul patriarh hălăduiește pe coridoare strigând: „Unde este Japonia? Cineva găsește Japonia? Iugoslavia, ce faci în prima linie?”. Soția lui Eric, Julia (Keeley Hawes), interferează cu viitoarele controverse care se conturează în jurul concursului. De cealaltă parte a Atlanticului, Bob Hope (Greg Kinnear) acceptă să devină prezentatorul show-ului, împotriva dorințelor soției sale îndelung răbdătoare (Lesley Manville, o abilă ‘magnolie de oțel’).
Scenaristele Rebecca Frayn și Gaby Chiappe au împărțit povestea, fiecare rulând pe propria pistă, până când toate se intersectează. În egală măsură, slăbiciune și atú, această modalitate permite ca povestirile separate să evidențieze experiența unor femei care își găsesc victoria personală prin activism social.
Misbehavior este ambițios și revigorant în încercarea de a spune povești personale și de a le descentraliza din cadul general. În funcție de context, scenele se opun reciproc, atitudinile se schimbă de la o scenă la alta. Bunăoară, ni se relatează despre faptul că astfel de concursuri erau considerate sexiste și de-a dreptul grosolane, pe de altă parte, observăm cum se încheagă camaraderia între femei din medii sociale diverse, unite de idei și idealuri progresiste. Totuși, structura separată, astfel de povești în paralel, riscă să nu prindă rădăcini. Feministele – care denigrează însăși ideea de concursuri (considerate un soi de ‘târg de animale’) – năvălesc peste atitudinile practice ale concurentelor propriu-zise (multe dintre ele provenind din medii sărace), care privesc concursul ca pe o mare oportunitate. Ce se întâmplă dacă, totuși, concurentele nu se simt victimizate? Scena dintre dintre Knightley/Sally și Mbatha-Raw/Miss Grenada aduce în discuție întregul protest; este pentru prima dată când Jennifer vorbește îndelung, unul dintre aspectele dezamăgitoare (neverosimile) ale scenariului.
Gugu Mbatha-Raw interpretează impecabil o Jennifer Hosten, Miss Grenada, a cărei demnitate și credință de sine au rămas intacte. Cu toate poticnelile și neajunsurile, acel concurs a oferit unei femei de culoare șansa de a străluci. Interpretarea caldă a lui Mbatha-Raw a demonstrat absurditățile înjositoare din spatele concursurilor de frumusețe, cât și a tuturor afacerilor care se derulează în spatele acestora. Altfel, povestea de pe ecran este credibilă, reconstituie onest epoca (mașini Gestetner, ținute/costume semnate de Charlotte Walter sunt superbe, muzică). Există chiar și detalii specifice, cum ar fi agățarea unei spatule lângă televizor pentru a îmbunătăți recepția. Concursul «Miss World» din 1970 a făcut deliciul publicului, dar nu a pus „pe hartă” condiția femeii, după cum susține filmul. Totuși, întrebarea rămâne: «Cât de vinovate sunt feministele pentru „ruinarea” a ceea ce a fost considerat, ani de zile, drept o „distracție nevinovată”?».
Misbehavior nu este un film #MeToo ca atare, ci doar indirect – nu face aluzie la tipul de abuz care a fost răspândit în concursurile actuale de frumusețe. Pionieratul protestelor în cazul unor astfel de concursuri a avut rolul de a fi militat împotriva abuzurilor în general. Realizatoarele (regizoarea și scenaristele) au privit cu simpatie acest gen de divertisment și demonstrează că acele proteste au fost o piatră de temelie a proiectului de eliberare a femeilor și au contribuit la realizarea actualului #MeToo. Philippa Lowthorpe, alături de Rebecca Frayn și Gaby Chiappe, aduce o nuanță ușoară și plăcută: povestea oamenilor care chiar „nu pot să își păstreze calmul”, dar continuă în același fel.
Pe Mădălina o puteți găsi și aici.
Regia: Philippa Lowthorpe
Scenariul: Gaby Chiappe și Rebecca Frayn
Imaginea: Zac Nicholson
Montajul: Úna Ní Dhonghaíle
Muzica: Dickon Hinchliffe
Distribuția:
Keira Knightley – Sally Alexander
Gugu Mbatha-Raw – Jennifer Hosten, Miss Grenada
Jessie Buckley – Jo Robinson
Keeley Hawes – Julia Morley
Phyllis Logan – Evelyn Alexander
Lesley Manville – Dolores Hope
Rhys Ifans – Eric Morley
Greg Kinnear – Bob Hope
John Heffernan – Gareth Stedman Jones
Suki Waterhouse – Sandra Wolsfeld – Miss Statele Unite
Ruby Bentall – Sarah
Alexa Davies – Sue
Lily Newmark – Jane
Loreece Harrison – Pearl Jansen, Miss Africa de Sud
Clara Rosager – Marjorie Johansson, Miss Suedia
Durata: 106 min
Data premierei: 13 martie 2020
Citiţi şi
Fațetele cruzimii – The Peasants
Cum se face că testul de sarcină pozitiv mai înseamnă azi o veste proastă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
