Mama mea purta pălării și pantofi “Guban” cu toc și era considerată cea mai elegantă femeie din oraș. Mama mea era obsedată de curățenie și nimeni nu știa că femeia perfectă și mereu surâzătoare, stătea până la trei noaptea să spele, să curețe, să apreteze, să trebăluiască-n perfecțiunea ei. Uneori își lua planșele acasă și desena până-i chiorau ochii în cap.
Mama mea era frumoasă și mirosea totdeauna plăcut, dulce-parfumat. Toată casa era impregnata de parfumul ei. Parfumurile le schimba mereu, în funcție de ce (nu) se găsea pe vremea aceea, dar mirosul casei noastre rămânea același. Mă simțeam ca-ntr-un sanctuar, pe care orice vizită îl profana.
Mama mea mă creștea pe mine. Singură. Eroină. Tigroaică.
Și pentru asta făcea multe, peste multe, mult prea multe supraeforturi. Și asta o obosea, la fel cum o obosea și menajul ăla excesiv si obsedant, ce trăgea după el n-șpe mii de reguli și regulițe, cârpe și cârpițe, obiecte sistematizate într-o ordine precisă, indestructibilă și sacră. Printre care eu, copil, devenisem unul dintre bibelourile casei, frumos, decorativ, “deștept și cuminte”, inert și amorf totodată.
Mama mea era frumoasă și nervoasă.
De fapt aveam două mame. Gemene. Picături de apă. Una “rea” și una “bună”. Și fiecare dintre ele punea toata pasiunea și ardea puternic pentru menirea ei. Cea rea era rea de tot, cea bună era sufocant de bună. E logic pe care o preferam eu. Faza tristă este că niciodată nu știam în primul moment care din ele îmi va apărea în față. Și asta mă tensiona teribil.
Pictură Valentin Nagel
Mama mea purta totdeauna în geantă cu ea cele cinci, apoi nouă, douăsprezece mai apoi, premii I ale mele. Eu eram sensul vieții ei, trofeul ei, mândria ei, victima ei. Dar niciodată nu a știut ce simt și gândesc cu adevărat.
Mama mea le voia pe toate să fie precum voia sa, iar eu știam ce voia și asta-i ofeream. Mă scăpam de datorie și fugeam în lumea minții mele înapoi, căutându-mi liniștea. Niciodată afară. Limitele spațiului erau ale ei, limitele timpului știam că or să-mi vină mie cândva. Eu doar așteptam. Să cresc. Și să mă deprind cu frica.
Mama mea a tras cât zece bărbați la un loc, a făcut eforturi supraomenești și mult peste măsura-i de cei o sută șaizeci de centimetri ai ei. A vrut să nu-mi lipsească nimic din ce a gândit ea că trebuie de dat. De investit. De valorificat la maxim. De fațetat gema din mine în cel mai prețios și valoros diamant.
Mama mea a pierdut pariul cu viața. Care a răpus-o. Eu am plecat în lumea mea, un înger albastru cu aripile frânte înainte să-nvăț ce-i zborul, iar ea a început lupta cu boala. Incurabila și lunga boală.
Mama mea nu mai era frumoasă, dar era din ce în ce mai nervoasă.
Încerca să mă prindă în continuare în carapacea ei, dar nu mai reușea. Istovise. Timpul nu mai era al ei, iar eu mărisem spațiul dintre noi, zălog libertății.
Mama mea era geloasă pe viața mea, iar eu eram strivită de propia-mi viață. Cu care nu știam ce să fac, cu care nu fusesem învățată ce să fac. Eu știam doar să fac conspecte la română, să învăț pentru naționala la istorie, să-i citesc pe furiș toată biblioteca și să dau cu aspiratorul.
Eu priveam lumea ca-n cărți, lumea mă privea pe mine cu ochi de viperă. Am căzut, am tras, m-am ciobit, m-am ridicat clătinându-mă, dar niciodată nu mi-am găsit urcușul. Am târâit-o, dându-mi singură pumni în cap și sorbind însetată și înfrigurată câte-o-nghițitură din oala cu greșeli.
Mama mea acum e singură. Distanța aia dintre noi s-a mărit și mai mult. Timpul nu mai are răbdare cu niciuna. Mama mea e singură, bolnavă în continuare de douăzeci de ani și împovărată de propriile eșecuri. Din când în când, mama mea își scoate tacticos ghemul cu frustrări și necazuri pe care le-a tot învârtit într-o viață de chin și-ncepe a deșira. Și când se-ncurcă pe la câte-un nod, o apucă așa o furie oarbă și-mi trântește câte-un mail sau câte-un telefon, în care-mi dă sistematic cu ghemul ăla-n cap.
Dar eu nu mai pot! Pentru că sunt frumoasă și nervoasă.
Nu (mai) sunt obsedată de curățenie, nu am purtat niciodată pălării, mi-ar plăcea să cred că al meu copil nu a văzut niciodată-n mine sălășluind iarna cu vara deopotrivă, dar mintea mi-i pe patru cărări.
Eu încă mă caut, să-mi pun puntea ce n-am avut-o niciodată, acum, în prag de patrujdoi de ani.
Și milă mi-i și de ea, dar nu am cu ce să o ajut, atâta timp cât nu mă pot ajuta nici pe mine…
Iar mama mea, leoaica, tigroaica, vultur în ‘naltul cerului mă visa. Dar eu, eu n-am avut aripi, a uitat să mi le dea, sau m-a croit așa, făr’ de ele. Eu am fost mereu o găinușă cumințică de curte, iar când viața m-a scos pe tăpșan, mi-am frânt gâtul…
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Am fost crescută de o mamă narcisistă și un tată complet absent emoțional
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
