Un film senzaţional. Plin de forţă, mustind de imaginaţie, explodând de culoare. Viu şi vibrant, atingând corzi interioare, făcându-le să rezoneze la unison cu cele deteriorate, uneori rupte şi reinnodate, alteori acordate cu măiestrie, ale solarei figuri centrale: Frida Kahlo, cea mai cunoscută pictoriţă a Mexicului. Îi simţi suferinţa aievea, durerea ei îţi pulsează şi ţie în atrii, tulburătoarea pasiune cu care-şi trăieşte viaţa-ţi alunecă pe gât ca o înghiţitură ardentă de tequila şi pe cuvânt că simţi cum ţi se-aprind măruntaiele. Frida muşcă din viaţă c-o poftă nestăvilită şi gustu-i fierbinte-ţi deschide şi ţie apetitul, ca pe-un pepene răscopt într-o zi toridă de vară.
Coloana sonoră e răvăşitoare. Are puritatea apei de ploaie culeasă picătură cu picătură din pocale de flori tropicale, şi tăria vodcii ruseşti, capabilă să topească orice-ntindere albă. Ecourile par a veni din abisurile sufletului, uitate până şi de Timp în trecerea-i istorică, iar notele din care se compune îţi transformă sufletu-n orchestră, pregătindu-l ca pe-un templu pentru a primi în el povestea frumoasei artiste mexicane. E-n ea Mexicul până-n ultima venă şi vertebră de inimă latină pulsând c-o sete bahică. Mie personal mi-a electrizat pielea… Da, categoric coloana sonoră îşi merită Oscarul.
„Acidă şi tandră, dură ca oţelul şi delicată şi fină ca o aripă de fluture, plăcută ca un surâs, dar profundă şi crudă ca amărăciunea vieţii.” Aşa îi caracterizează soţul său, Diego Rivera, opera. Descrierea se potriveşte minunat şi filmului, care-i reflectă viaţa şi personalitatea c-o fidelitate demnă de-o apă curată, netulburată: adolescenţa sălbatică şi curajoasă, accidentul, relaţia cu tatăl său şi cu sora cea mică, Cristina, iubirea tumultoasă pe care-o trăieşte alături de Diego, relaţiile extraconjugale controversate, deopotrivă cu bărbaţi şi femei, dezvoltarea personalităţii sale artistice şi recunoaşterea internaţională, implicarea în mişcarea comunistă.
Povestea e pusă în scenă c-un simţ al umorului întunecat, însă teribil de fin şi savuros, ce i-a caracterizat, de fapt, întreaga viaţă, operă şi personalitate. Trăsătura de penel creativă a regizorului este deopotrivă ludică, subtilă şi curajoasă. Elementele grafice sunt superbe şi coroborează forţa de sugestie a tablourilor artistei mexicane, surprinzându-le geneza prin personificare şi prin suprapunerea pe evenimentele ce le-au servit drept sursă de inspiraţie.
Salma Hayek joacă atât de bine, încât am avut impresia că Frida însăşi s-a recompus din cenuşa în care i-a fost carbonizat trupul pentru a da viaţă personajului. Expresivitatea privirii şi mimicii, transformarea trupului ce pare-ntradevar chinuit de poliomielită şi boală, machiajul, sunt elemente ce conferă veridicitate reprezentaţiei. Îi poţi simţi parcă angoasele, durerea, disperarea, pasiunea şi furia, dar şi incredibila sensibilitate, dublată de-o dragoste imensă – pentru viaţă, pentru Diego, pentru familie şi artă. Filmul explorează cu delicateţe, însă frust şi profund, meandrele unui suflet complex, închis într-o boală ce-i distruge trupul şi-o iubire ce-i macină încet sufletul, singura-i evadare şi libertate fiind trăite prin artă, şi ea bântuită de pendularea perpetuă între viaţă şi moarte.
Un film ca un tango fierbinte, pasional şi tandru, câştigător a două premii Oscar (machiaj şi coloană sonoră) şi nominalizat la alte patru categorii (cea mai bună actriţă în rol principal – Salma Hayek, cele mai bune costume, cea mai bună regie artistică şi cel mai bun cântec original). Merită degustat, iubit, luat acasă.
Vă invit să vizionaţi trailerul aici:
Citiţi şi
Aceste fotografii, aceste momente în timp…
Dacă trebuie să le cer, nu le vreau
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
