Mă privesc în veșnica oglindă de la baie și îmi imaginez că viața mea arată ca o valiză plină de etichete adunate ca urmare a tuturor călătoriilor pe care le-am purtat. Etichete pe care mi le-am pus singură, dar mai ales etichete pe care, cunoscându-mă mai mult sau mai puțin, mi le-au lipit alții, direct de frunte.
Mă uit retrospectiv și încerc să înteleg povestea omului din oglindă, spusă de etichetele de pe valiza vieții sale și da, chiar este interesant acest joc de alb și negru, de bun și rău, de râs și plâns, care îmbracă de la un capăt la altul valiza.
Privind pe o parte a valizei, nu arată prea rău, chiar pare că e o persoana ok. O fi ea singură, dar și își crește copilul, are tot ce îi trebuie, casă, masa, mașină, a făcut afaceri cu succes, călătorește, iese cu prieteni la distracții, are parcă și ceva școală, deși nu pare prea inteligentă… ce să mai zic, s-a descurcat binișor fata asta! Însă întorc valiza pe cealaltă parte și văd etichete în care parcă nu e prea ok femeia asta, e singură, că nu stă nici dracu’ cu ea, că e o arogantă și o materialistă, doar ai văzut că stătea tot timpul la muncă, dar și o profitoare și așa îi trebuie acum, na, să-și crească plodul singură, dacă n-a știut să-și țină bărbatul lângă ea, să fie și ea femeie de casă, să mai închidă ochii la una sau la alta, ca așa ar fi avut și ea tată la copil.
A făcut afaceri de success, ei, hai!, las’ că știm noi cum se fac afacerile în ziua de azi, ca doar nu o fi muncit singură pe brânci să facă tot ce a facut, astea sunt povești de adormit copiii, sigur s-a culcat când cu unul, când cu altul și așa se explică și succesul în afaceri, și școlile pe care le-a terminat, și casa, și masa, și călătoriile, că este evident că numai dacă îți pică banii în cap te poți bucura așa de viață. Ce să mai discutăm, n-are nici o grijă, domnule, astea ca ea ”are noroc în viață”…
Și pentru că nu am ce face și mor de o curiozitate tipic feminină, mă apuc să deschid valiza, să văd cine este femeia asta.
Găsesc acolo mult curaj, curajul de a fi tu însuți, curajul de a înfrunta lumea, de sparge bariere, de a încălca conveniențe, curajul de a demonstra că poți și de a merge înainte.
Însă tot răscolind printre atâtea trențe pline de curaj, deschid și o pungă mototolită de pe fundul valizei…surpriză, sora mea, acolo stătea frica!
Toată acea frică pe care o porți cu tine din fragedă copilărie și care te însoțește pe tot parcursul vieții, mai ceva decât cel mai devotat prieten.
Am copilărit cu frica de nu rămâne fără părinți sau ca o să-mi moară bunica pe care am iubit-o enorm, frica de râsul copiilor de la gradiniță, pentru că mama mea nu îmi punea pampoane albe, ci biluțe colorate în păr, frica de a mă duce la școală și că tovarășa învățătoare nu o să fie mulțumită de caligrafia textului din caietul meu, chiar dacă tata deja îmi rupsese cu o seara înainte, jumatate din caiet, că nu e scris frumos. Frica de a nu fi printre primii din clasă, ca deh, am o familie care îmi asigură de toate, iar eu trebuie doar sa învăt, ce altă treabă aș mai avea, frica de a nu mă compara cu băiatul lui sau cu fata lui… frica de a nu râde vecinii de mine sau de ai mei, că m-au văzut cum m-a adus un băiat seara acasă, frica de a rata admiterea la facultate și în consecință de-a lucra într-o uzină, în trei schimburi pentru tot restul vieții mele, frica de a nu avea ce mânca mâine și frica de nu avea bani de biletul de tramvai… of, Doamne câte frici sunt în valiza asta!
Mă uit cu nostaligie la toate aceste frici și îmi revin în minte toate acele călătorii purtate alături de fricile mele, toate acele clipe în care am plâns că era mai important un pampon alb decât biluțele colorate de le aveam în păr, când mai importantă era caligrafia decât ce voia să transmită textul, când conta mai mult nota luată în clasă decât idealurile și visurile mele și atâtea altele.
Acum realizez că, de fapt, nu sunt decât suma fricilor mele și că fără aceste frici terifiante nu aș fi nici pe departe omul care sunt astăzi, că niciodată aventura călătoriei mele nu ar fi fost așa frumoasă, dacă dincolo de partea care stralucește astăzi și pentru care unii caută să pună etichete cu diverse explicații, nu ar fi fost o cumplită frică. Pentru că numai din această frică s-a născut curajul, fără această frică nu aș fi avut curajul să divorțez atunci când m-a înșelat barbatul, chiar dacă fiind prima divorțată din familie mi-am facut tot neamul muieresc de râs, curajul de a-mi clădi propria afacere, de frică să nu mor de foame, deoarece pe șantierele patriei nu era nevoie de femei. Curajul de a persevera cu încăpățânare spre perfect, de frică să nu fiu dată la o parte de pe o piață câștigată cu greu de cineva mai bun, curajul de nu mai vrea să mă căsătoresc, traind în păcatul concubinajului, de frica trădărilor anterioare, care oricum nu au întârziat să reapară, curajul de a-mi asuma să fac un copil nemaritată fiind, (asta poate ca îmi era frică să nu rămân fără un pahar de apa la bătrânețe? Neh!!!!Pentru că s-ar putea nici să nu-mi fie sete!) Curajul de a construi case, de frica de a nu rămâne pe străzi, curajul de a mă pune cât de cât la adăpost de frica zilei de mâine, curajul de a călători și de a râde cu prietenii, de frica unui mâine ce poate nu va mai veni… Și pentru atâta curaj nu trebuie eu să-i mulțumesc în primul rând fricii din mine?
Așa că, draga mea, înainte să punem etichete, ce ar fi să cotrobaim mai bine prin valiză și vedem ce găsim acolo, iar după ce ne lămurim cum stau lucrurile, abia atunci să vedem cui îi este frică sau cine va avea curajul să mai pună etichete!
Guest post by Raluca Tomescu
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Viața trepidantă a unui om de afaceri aflat mereu între două avioane
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
