„Singurul lucru de care trebuie să ne fie frică este frica însăşi!”
Franklin Delano Roosevelt
Azi, vineri 13, m-am trezit cu o poftă nebună de mers în parc, întins în iarbă şi citit până la căderea serii. Îmi deschid, astfel, senină, laptopul şi mă pregatesc de o mică incursiune în lumea „magică” a ştirilor. Aşa aflu, cu regret, că încă traversăm o perioadă profundă de criză economică, că suntem încă într-o perioadă de tranziţie, că a fost prelungit codul galben de caniculă, că sunt incendii nesfârşite într-o ţară, că se prefigurează sfârşitul antibioticelor, că o femeie este executată pentru adulter într-o altă ţară. Revolte şi revoluţii, catastrofe naturale, războaie, crime, violuri, panică, frică, iar eu, un “eu” demolat. Se pare că cineva s-a hotărât să-mi trimită “eu”-l jucăuş şi gata să lupte cu viaţa într-un colţ obscur de lume, unde apocalipsa, gripa porcină, sau găurile negre încearcă să distrugă castelul meu de stele. Este incredibil cum 15 minute de citit ştiri, adunate de pe glob, reuşesc să-mi strice buna dispoziţie, capacitatea de muncă, dorinţa de a face jogging şi de a începe un program intensiv de 20 de zâmbete pe zi.
Da, aş putea să renunţ la a mai urmări ştiri. Sau aş putea să găsesc o modalitate prin care să filtrez calitativ cuantumul imens de informaţii la care am acces, să blochez energia negativă pe care astfel de ştiri o conţin. Oare sunt singura persoană care simte că frica şi panica promovate prin media ne controlează viaţa şi ne influenţează modul de gândire?! Nu, cu toţii simţim acest adevăr.
Cred că a venit momentul ca omul să urle şi să spună: “Opriţi-vă, nu aveţi dreptul! Nu am nevoie să ştiu cine a violat pe cine, nu vreau să ştiu cine a dat în cap cui, nu vreau să aud că traversăm criza economică, dar vrea să citesc despre soluţii, nu vreau să ştiu câte cutremure pe zi sunt în Japonia, pentru că deja ştiu că sunt multe”.
Apoi linişte, retrospecţie, analiză la rece, conştientizarea faptului că suntem mult mai puternici decât în trecut, că suntem suficient de inteligenţi, ca şi specie, pentru a face faţă problemelor viitoare, că vom reuşi, că totul stă în mâinile şi capacitatea noastră şi vom trece cu bine prin orice.
Dată fiind frustarea adânc indusă, precum şi sentimentul că cineva, undeva, încearcă să-mi fure libertatea de a iubi şi a accepta viaţa aşa cum este, am pornit în căutarea unor cărţi, care să-mi arunce un colac de salvare, care să-mi confirme că frica pe care o simt este doar o paranoia inutilă, distructivă şi trufaşă, un fel de inchiziţie a zilelor noastre.
Aşa am găsit “The Science and Politics of Fear”, scrisă de Dan Gardner, un jurnalist canadian, şi considerată de către The Economist a fi “un corectiv vesel pentru paranoia zilelor noastre”. Dan Gardner este jurnalist de investigaţie în Canada, premiat de către Amnesty Internaţional local pentru articole referitoare la uzul torturii. Având în vedere că CV-ul autorului se poate accesa online, am să mă opresc aici cu descrierea carierei sale.
Cartea lui este un fel de culegere de date, special alese pentru a dovedi că trăim unul dintre cele mai crude paradoxuri ale zilelor noastre. În ciuda faptului că avem cea mai ridicată speranţă de viaţă din istoria umanităţii, că suntem mult mai sănătoşi, iar confortul vieţii este mult mai răspândit pe glob decât în trecut, suntem totuşi foarte apăsaţi de frică. O frică colectivă, cumva impregnată structural, care ne aminteşte că nu avem control asupra propriei vieţi, că lumea probabil va sfârşi în 2012 (Big LOL), şi că suntem damnaţi să fim martorii unui eşec indubitabil al umanităţii.
Dan Gardner consideră că acest curent s-a aprofundat cu ocazia atacului din 11 Septembrie 2001, când lumea întreagă a avut ocazia să urmărească, în direct, căderea turnurilor gemene din New York, precum şi atacul asupra Pentagonului. Autorul consideră mass media a fi principalul vinovat pentru impregnarea şi întreţinerea fricii.
Bineînţeles, ca români, putem doar achiesa la o astfel de acuzaţie. În România, mass-media duhneşte de mesaje negative, iar românii sunt nevoiţi să digere zilnic ştiri de o calitate îndoielnică, dar cu doza necesară de panică şi suspans.
Gardner descrie „frica” ca fiind cel mai vândut brand al zilelor noastre. Cred că o putem considera ca pe un fel de cola, pe care o bei în fiecare zi, chiar dacă ştii că nu este benefică sănătăţii, că dă dependenţă, că te agită inutil şi nu te lasă să dormi.
Totuşi, dacă frica generată de mesaje negative despre violuri la ţară, milioane de morţi de gripă porcină, cutremure, inundaţii, paşapoarte biometrice, cipuri sau economie mereu pe ducă, îi vizează în mod direct pe consumatori, care trebuie să fie cu milioanele şi dependenţi, pentru a putea favoriza existenţa pe piaţă a acestei industrii, atunci tot noi, cititorii, receptorii, avem puterea de a sancţiona sau chiar desfiinţa astfel de elemente disturbatoare.
Mulţi îmi vor răspunde, probabil, că viaţa în România este mult prea grea, că sistemul de sănătate este precar, politicienii sunt corupţi, există birocraţie, sărăcie, şomaj şi lista poate continua la nesfârşit.
Da, vă dau dreptate, şi nu încurajez lipsa de realism, sau credinţa într-o lume utopică. Din contră. Însă, simt că oamenii, în special românii, trebuie să realizeze că sunt o naţie extrem de puternică, care a trecut prin războaie, cutremure, regimuri de ocupaţie, drame, însă a ieşit cumva învingătoare. Am scăpat de comunism şi suntem ţară membră a Uniunii Europene şi a NATO, am trecut de la economie de tip totalitarist, la statutul de economie de piaţă. Acestea sunt realizări ale ţării, starea în care ne aflăm este produsul muncii noastre. Viaţa este grea pentru foarte mulţi români şi pentru că nu au fost pregătiţi să facă faţă unei concurenţe reale. Sistemul educaţional, de sănătate, birocraţia, corupţia sunt aici pentru că am ales, la un moment dat, variante mai simple, de compromis. Da, dar toate astea sunt elemente caracteristice ţărilor în tranziţie. Nu suferim mai mult decât celelalte ţări din fostul bloc comunist, sau suferim atât cât merităm să o facem.
Însă frica de vineri 13, de pisica neagră, de boli, de cataclisme, sau de sfârşitul lumii nu ne vor ajuta în niciun fel. Este doar o frică distructivă pe care trebuie s-o blocăm. Eu voi renunţa la a citi ştiri, pentru o vreme, un fel de post, care să-mi spele “eu-l” de mizerie. Acces în viaţa mea vor avea doar poveştile de succes, soluţiile pertinente pentru probleme reale, iubirea de viaţă. Voi îmbrăţişa un autism indus, canalele de comunicare sunt controlate de mine. Nu ziaristul alege ce vreau eu să citesc, ci eu îi spun ziaristului că trebuie să se schimbe. Mai mult, susţin afirmaţia lui Gustave le Bon, conform căruia „adevăratul progres democratic constă nu în aducerea elitei la nivelul maselor, ci în ridicarea maselor la nivelul elitelor”. Jurnalistul român are obligaţia morală de a reitera această constatare şi nu pe aceea de a arunca omul într-un con angoasant de umbră.
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.