Să nu ne amăgim că marile schimbări se întâmplă peste noapte, căci nu se întâmplă. Fiecare prăbușire, fie și a unui imperiu, cere un timp istoric. Iar România este încă un imperiu al fărădelegii, al lucrului de mântuială, o sinteză de lasă-mă să te las și merge și așa.
E de salutat această salvatoare minte a românului de pe urmă. Iar pentru a înțelege care sunt opțiunile pentru mai departe e bine să ne mai gândim puțin la ceea ce tocmai s-a întâmplat.
E teribil, dar e adevărat: duminică s-au înfruntat două galerii de frici. A învins frica de tot ce reprezintă Ponta – frica de puterea unică, frica de trecutul atât de recent, cel fără de dreptate, frica de a fi tratați toți ca resurse umane pe feuda bunului-plac, frica de cozi, frica de a nu ni se fura și libertatea de a alege, frica de consecințele catastrofalelor politici economice clocite (încă) de Partidul Social Democrat și aliații săi, frica de a fi legitimate hoția și minciuna ca stil de viață, frica de a fi batjocoriți de statul român oriunde pe pământ ne-ar purta viața, frica de mârlani și țățisme de Voluntari.
A existat însă și frica de tot ce a propus Iohannis. Da, au fost reale și acestea: frica de decență, frica de bunul-simț, frica de muncă. Toate dublate de frica impusă de canalele de propagandă: frica de a pierde din pensie, frica de străini, de unguri, frica de a fi vândută țara (Ardealul!), frica de sectanți, frica ignorantului de ceea ce nu cunoaște, frica de afurisenia popii din sat, frica de primarul-vătaf, frica omului din lanțuri de tot ce dincolo de lanț. Ultimele teme sunt evacuate din gândirea celor care dețin ferestre spre lume, dar aceștia, deși milioane, nu dețin unanimitatea în România, așa cum ar fi fost firesc pentru secolul XXI. De aici și aerul de primitivism agresiv atât de familiar în emisiunile televizate de propagandă precum și în viața reală a atâtor și atâtor telespectatori. Gândiți-vă că la fiecare om care a răbufnit în fața mitei a existat încă unul care n-a făcut-o. Și gândiți-vă de ce nu a făcut-o. De aici începe vindecarea.
Cred că frica a decurs în furie. Și a învins, de data aceasta, furia din slujba binelui. Dar o societate nu se poate construi pe furie. România va progresa cu adevărat când furia se va retrage și în locul ei vom vedea o lume de cetățeni care își cunosc și își cer drepturile și nu mai acceptă felul în care s-a făcut politică până acum în România. Nu mai acceptă să fie furați de cei care ar trebui să le administreze banii. Cei care au înclinat acum balanța trebuie să rămână activi. Intrați în adormire, ne întoarcem de unde am plecat și pasul înainte va fi fost doar pentru a evita glonțul în inimă. Vom continua să supraviețuim, amânând iar viața. Într-o societate, viața se trăiește și în comun după norme acceptate și acceptabile. Mergem pe aceleași șosele și la nevoie ajungem în aceleași spitale. Iar în România, acum, norma nu este încă moderația. Furia e bună, furia trebuie să măture răul care s-a strâns mormane, dar și mai bună e marea calmă. Am parcurs un sfert de secol să ajungem aici, nu ne mai putem întoarce.
Și furia s-a revărsat pe facebook. Facebook-ul a contat enorm, după cum se miră unii ghițește. Facebook-ul are o forță teribilă de a propaga un anumit gen de comportament. Nu puțini dintre alegătorii lui Iohannis își turnau, astă-vară, găleți cu apă în cap, la adăpostul ideii de filantropie. Dar rătăcirile în grup pot fi înlocuite, atât de ușor!, atât de ușor!, și de decizii corecte. E de ajuns uneori să se aprindă o singură lumină și ea să fie purtată din om în om înspre toate calculatoarele personale din rețea. Această putere spulberă orice fel de propagandă televizată. Totul se întâmplă în direct tot timpul și totul se întâmplă în direct tot timpul pentru că o generație întreagă s-a învățat să trăiască așa. E infinit mai greu aici să faci din negru alb. Facebook-ul este, în 90% din zi, timp mort, paliativ pentru plictiseală. Nu însă și în momentele rare de puternică emoție colectivă. Atunci, fiecare secundă curge altfel. Dar asta, pesemne, nu se învață încă în servicii.
Și, surpriză doar în aparență, s-a vibrat la imnul național. Nu îl cunoaștem cu toții, nici nu e nevoie să-l cunoaștem, dar am putut să îl recunoaștem pe cel care, bravând prostește, s-a făcut de râs, rămănând în impostura goală. Iar când mizezi pe mândria de a fi român, când pozezi în unionist, ortodox, verde și ești doar un șmecheraș crescut la școala greșită de cadre, deznodământul nu poate fi decât cel care a fost consemnat. Imnul național este o teslă enormă și dacă nu știi să te joci corespunzător cu ea pierzi și când pe scaunul din fața ta nu cântă încă nimeni.
Dacă era credincios, candidatului pierzător îi rămânea măcar consolarea că așa a vrut bunul Dumnezeu. Așa…
Citiţi şi
Dragostea, puterea, Chaplin și timpul trecut al marilor visători
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.