Azi nu e despre mine. E despre noi, fiecare în parte, noi: tu şi eu, eu şi el, el şi ea… şi frica noastră de a iubi, a tuturor.
Şi de unde această frică?
Fiindcă am dat totul la un moment dat şi nu a mai rămas nimic. Ne-am golit prea mult atunci, am sperat prea mult atunci, am visat prea colorat şi strălucitor şi am devenit atât de uşori, ca un vas de porţelan, şi ne-am spart în mii de cioburi. Când nu ne aşteptam decât la zbor, am fost azvârliţi.
Am rămas fără aer. Era momentul când se destrăma o lume. Lumea ta. Cea creată de tine, speranţele tale, visurile tale, aşteptările tale, felul tău de a percepe. Acum cine mai ştie să lipească la loc toate acele bucăţele? De atâtea forme şi mărimi…
Ne-a durut… Ne-am simţit trădaţi, manipulaţi, luaţi de fraieri, pângăriţi cu voia noastră, prostiţi doar ca urmare a faptului că am simţit un pic mai mult, un pic mai adânc, un pic mai curat şi am arătat asta lumii, lui, ei, celuilalt. Şi am învăţat de atunci că nu e bine. Suntem răniţi.
Doare.
Am vrut să dăm totul pentru a crea totul şi am creat, în schimb… nimic. Ne-am transformat în… nimic. Şi ne-am promis să nu mai simţim, fiindcă iubirea doare, te despoaie, te face mic, fiindcă tu l-ai lăsat pe un celălalt să devină mare, proiectând asupra sa, ceea ce ai fi vrut, nu ceea ce putea să îţi dăruiască din puţinul pe care îl avea. L-ai lăsat pe celălalt să devină mare, Mare, mult prea Mare.
Doar că, atunci când te-ai spart în cioburi, nu ai înţeles că, de acum, reclădit, lumina ta se vede şi mai puternică din interior. Eşti un lut căruia nu i-a fost frică să se fisureze pentru a-şi arăta lumina. Înţelegi asta?
De aceea, azi te temi, ţi-e groază că s-ar putea repeta. Şi nu mai vrei. Nu mai vrei să dai şanse. Nu mai vrei emoţii… Risc? Acum? Iarăşi? Nu mai vrei, că ştii… Experienţa ta din trecut îţi spune: AI GRIJĂ! E PERICOL!
Ai fost rănit, dar acum e altceva, însă pentru asta e nevoie să renunţi la demonii ce îţi produc frică. Şi totuşi, de ce ţi-e frică? De fapt nu, întrebarea e alta: De ce îţi faci griji?
Eu nu mai risc iubind, fiindcă nu mai vreau să fiu rănită – mi se spune
Tu nu mai rişti, fiindcă ştii că ai mai iubit aşa odată, demult… şi nu a dus la nimic – recunoşti
Şi atunci, ce facem, rămânem fiecare pe malul nostru fiindcă ne e frică? Ne căutăm o viaţă, deşi ne privim în ochi, acum, aici, însă cu frână de mână trasă nu mai înaintăm nicăieri. Şi ce dacă ne julim din nou?! Eu cred că merită. Oricum, acum, aici, e altceva!
Iubirii nu-i e frică, doar copilului din noi, odată abandonat. Poate asta e şansa să-l aduci înapoi, să îi oferi cadrul unei alte poveşti sau doar ceva nou, diferit.
M-am trezit într-o dimineaţă că inima îmi bătea repede şi mă simţeam panicată. Urma să te întâlnesc. De câteva zile, nu făceam decât să mă retrag şi să mă ascund când te zăream. Habar nu mai aveam ce e cu atitudinile astea, nici ce cuvinte să îţi mai spun nu găseam. Ştiam doar că râdeam atât de bine cu tine… însă mă gândeam: „şi dacă se termină asta? Ce va fi dincolo, după?”.
Nu poți afla decât dându-ți voie să trăiești ceea ce simți și ai acum!
Guest post by Alexandra Șerban
Și tu poți scrie pe Catchy!
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Trei lucruri pe care se întemeiază o relație de cuplu sănătoasă
Da, dragostea este un accident!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.